POEZIE

Aștept răsăritul meu

Silviu Crăciunaș

Februarie 2017

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Februarie 2017

–––––––––––––

–––––––––––––

Februarie 2017

–––––––––––––

Februarie 2017

–––––––––––––

Februarie 2017

–––––––––––––

Februarie 2017

–––––––––––––

Februarie 2017

–––––––––––––

Februarie 2017

–––––––––––––

Februarie 2017

–––––––––––––

ianuabrie 2017

ianuabrie 2017

ianuabrie 2017

ianuabrie 2017

 

ianuabrie 2017

 

ianuabrie 2017

 

ianuabrie 2017

 

ianuabrie 2017

 

ianuabrie 2017

ianuabrie 2017

ianuabrie 2017

ianuabrie 2017

ianuabrie 2017

Andreea Andrei

decembrie 2016

Caut femei să vindece,
Caut femei să îmi spele spinarea
de plumb.
Caut femei cu un licăr
de verde
ori de albastru.Caut femei care
ar funcționa mimându-te.
Poate…
De la fiecare aduna-vei
un milimetru
din tine.
Şi probabil, subit,
mă voi trezi iară-n odaia
caldă-rece: atingându-ți, mirosindu-ți
firele de blond din pieptenele meu.
Sau strigandu-ţi numele în timp
de autosatisfacere.Războaiele au încetat de când
mâna-mi şi-a găsit tihna-ntr-a ta!
Frunze nu se-ndură de ne sărută pământul,
iar pomii respiră aer de prunc!
Dansul prin sălbăticie,
şi-apoi prin poienițe
mă descalță pe nepusă masa.
Ia-mi urma.
Îți voi lua urma.
N-oi fi întâia,
dar mă vreau cea din urmă a ta!
Ridic stegulețe de pace.
Împleticirea noastră nefirească,
a făcut ca:
toți barbații a se-mbăta şi
toate mândrele a dansa despletite.Bătrâna mea cu ochi de căprioară,
ți-au crescut plante aiurea
peste căsuța din datini străvechi!
Plouă necontentit,
într-un colț de acoperiş, cu stropi de amar nesătul!
Cum şi cui să vând toate florile
de primăvară, pentru o revedere
măruntă cu tine?
Îmi spuneai în, amurg,pe câmpiile noastre:
„Totul, orişicum, noi plătim!“
Aveai doua fiice: un soare şi o furtună.
De-mi zăboveşti o clipă,
o mână de înger mi-așează pe umăr…
Tu stai în bătaia furtunii umilă, dar iată:
copilul furtunii e fiu rătăcit!Te voi iubi până ce
buzele pământului le vor atinge
pe cele ale cerului.
Te voi iubi până ce
se va-nfăptui Judecata de Apoi,
iară tu, iară eu,obosind de haos,
ne vom fi spus păcatul
care ne-a stins din moarte,
care ne-a stins din viață!Dau de oameni ce-mi spun
alcătuiri nonsens.
Gen:“mă dau în vânt după
petreceri,averi şi femei bune la pat!“
În tot balamucul, cu fațadă de roz trandafiriu,
dau şi de unii ce-mi spun:
„E multă lume,să ştii,dar puțini oameni!“
Am tăcut, contemplându-i
privirea suferindă…
Ascult poveşti despre dragoste,
cum omul devine neom,
sau despre Dumnezeu:
„era un bătrân înalt,slab şi cu o barbă
stufoasă,albă. Într-un mantou marinăresc
şi cu chipiu cu o insignă de argint, cu o cruce mare.
Când a ridicat capul şi s-a uitat la mine,
am înlemnit!
Mi-a fost ruşine de mine că l-am crezut
un simplu om al străzii!…“
Sau despre cancer învins…
Ascult oameni ce văd într-o mocirlă
un piedestal.
Sau oameni cu cuget de aur,
acei purtători de etern,
pe care-i ador in tăcere!
A, mai sunt unii ce-au murit
de-abia după ce-au mai dat o tură,
după ani şi ani, cu maşina de care
au rămas îndrăgostiți.
Cu toții purtăm amprente.
Greul e cum le lăsăm.

◊◊◊

Ioana Negoescu Cheregi

decembrie 2016

Poemul acesta este ca un bărbat

poemul acesta este ca un bărbat pe care l-am jefuit de cuvinte
l-am buzunărit ca o stricată ce sunt
în timp ce el mă iubea
i-am vândut sufletul pe o mărgea sau pe o mărginire
acum îl ascult cum plânge într-o gară
îl văd fumînd pe treptele care coboară spre ciorapii mei plasă
îi smulg ochii să văd culoarea mea cea nouă şi vinovată
îl închid în cutia de rezonaţă a propriei frici
iau de pe el până şi ultimul cântec sfâşiat ca un palton de catifea mult prea vechiPoemul acesta e iubitul meu din toate celelalte poemeToamna trece prin ziduriazi au vorbit mult. în salon umbrele se urcă pe pereți.
am grijă să nu adorm. avem atât de puțin timp de văzut de auzit.
deodată soarele acesta prelins pe gratii a devenit important.
nu vreau să pierd nicio clipă. ei vorbesc întruna
despre orice.toamna trece prin ziduri. nu am de gând să pierd nimic.pe neașteptate sora șefă a adus o veste. toți au tăcut.Nu-mi pasăa murit cineva și nu-mi pasă. mă gândesc că sunt multe frunze care cad
multe frunze care foșnesc.
portarul înjură toamna. mătură și formează grămezi.
acum toată curtea e plină de morminte mici și portocalii.De aicide aici pot să privesc. dacă adorm
somnul meu stă de pază
dacă mor
moartea mea se înmulțește în întuneric
dacă tac
ca de obicei
tăcerea se lasă în oameni
și îi orbeșteExitsunt la limita dintre întâmplări. pândesc pauza dintre respiraţiile celorlalţi. nu mai sunt singură. cu mine sunt herghelii întregi de cai purpurii care aleargă spre poarta spitalului. toţi trec dincolo luând cu ei plăcuţa verde pe care scrie EXIT cu litere mari de tipar.îmi desfac părul. nu avem voie, dar eu îl desfac şi-l las pe podea. e foarte lung şi face un zgomot ciudat pe linoleumul verde.e normal să-mi fie frig şi să tremur în zori. să-mi fie gura amară. ceilalţi dorm în aceeaşi normalitate cu mine.
există o oră când nimeni în lumea asta nu este nebun. când evadările nu au niciun rost.Vals în cămaşa de forţăîntre timp ceilalţi au oprit ploaia. când m-am trezit doctorul mă întreba cum vreau să înnebunesc. cu sau fără tine. nu ştiu dacă se poate fără. el a râs.atunci mi-a adus o umbrelă şi m-a lăsat cu o ploaie numai a mea. eram fericită. tu erai viu şi creşteai din încheieturile mele. te simţeam ca pe o brăţară de foc.
până în zori eram foarte bătrâni. paturile erau făcute. pacienţii noi urlau încă. ne strecuram în sala de mese unde ştiam că bucătăreasa asculta mereu acelaşi vals. dansam în halatele de molton luate peste vechile noastre cămăşi de forţă.

Azi a fost o zi ca un tren

azi a fost o zi ca un tren. mă tot gândeam să cobor la prima. dar ziua nu se oprea niciunde. parcă şi eu am devenit mai nehotărâtă spre seară. m-am gândit că mai pot să rămân. paradoxal rămânând pot să merg mai departe.

pe coridor o fetiţă trage după ea un câine de pluş în lesă. mă gândesc că nici obiectele nu au o soartă mai bună. îmi verific gâtul. parcă simt în jurul lui o urmă de laţ. în suflet simt o urmă de obiect.

asistenta şefă zâmbeşte tot timpul. uneori o caut în tot spitalul doar ca să văd dacă mai zâmbeşte. da. şi asta mă linişteşte puţin. fetiţa latră subţire în locul câinelui maroniu de pluş. tot ea îl ceartă. nu pot să zâmbesc. nu pot.

Îți scriu dintr-un octombrie

au desfăcut pachetul la poartă. o floare și un creion grafic.
să scriu în taină pe pereți.

ieri am văzut în curte o ploaie
care semăna cu a mea. toți am fugit să o prindem.
era un fel de bucurie că nu vine iarna. că mai avem.

mi-au luat sânge. mi-au luat sângele.
după amiază gyuri a cântat la pian. nu se înțelegea nimic.
muzica lui se trântea de pământ. îi simțeam oasele grele
trosnind în timpanele lui Dumnezeu.

nu spun că se întâmplă ceva. tocmai de neîntâmplare mi-e teamă.
să știi că medicamentele astea nu mai ajută. singurătatea nu se vindecă.

tu te-ai mutat în cer. plouă.

Azi a murit M ca o vrabie

azi a murit M. i-am ţinut capul în braţe nu ştiu cât după aceea.
între timp nu s-a întâmplat nimic
s-au oprit toate tramvaiele metroul trenurile
şi mersul pe jos

de la o vreme M devenise o limbă de clopot în mine.
nici nu se vedea prea bine
decât dacă erai foarte atent puteai să observi
câinele galben adulmecându-l în curtea spitalului

acum a murit ca o vrabie
pe acoperişul spitalului
acolo unde l-am întâlnit prima oară
salvând cerul de la dispariţe
râzând cu ochii mei în mâna stângă
alergând prin trupurile de ocazie ale fluturilor

îmi scot pumnul din inima lui. nu plâng.
nu spun decât că azi
a murit M ca o vrabie pe acoperişul spitalului

Frig

şi frigul ăsta e relativ. am hotărât să nu mai mişc. mă enervează că tremur. se vede. simt cum femeia care tace mă priveşte de sub pătura ei în carouri. îmi ascund ciuda. aş vrea să cheme cineva brancardierul să mă ducă oriunde la morga spitalului oriunde.

ar fi trebuit să te ascult şi să recitesc contele de monte cristo. să evadez.

până în zori am tot privit noptiera de fier. pe ea un pahar gol în care a murit o muscă. de moarte bună cred. sau poate de frig.

◊◊◊

Llelu Vălăreanu Sârbu

decembrie 2016

Sufletul se smulge din trupul de trestie

Culoarea
cu nuanţe calde şi reci lunecoase aidoma gheţii
se varsă-n tonalităţi ce absoarb gradat lumina.
O temperatură prea îndrăzneaţă nu se poate manifesta.
Dumnezeu are punctele sale de control.

Culoarea se înfrumuseţează pe sine şi-şi este de ajuns,
pe aripile ei se multiplică şi străluce,
întunericul bântuie şi el nuanţe flexibile.

Sub aure galbene se-nfăşoară întregul ca un cristal lichid
sufletul se smulge din trupul de trestie,
capătă respiraţie de zbor.

Apele curg peste comori luminiscente şi paşnice,
pietrele lor sună a cântec cu înălţimi de mireasmă.

Nu te grăbi,
te poţi descoperi din ce n-ai fost,
vei fi un simbol ce topeşte-n sânge orice culoare.
Nu uita că totul se naşte şi moare

E neostoită întinderea pe care-o cutreier
paşii mei sunt atât de mărunţi,
nu pot să-mi ajung din urmă gândul.

Ai grije femeie să nu mă îndepărtez de tine
ca o tăcere de sunetele viorii,
s-ar întâmpla acel hiatus între vocalele noastre sonore

şi n-am putea fi îndrăgostiţii din poveste
cei care aduc pe buze sărutul
şi în trup vigoarea acea lăuntrică
care împrospătează lumea,
îi dă izvorul ca unei fântâni
în mijlocul câmpiei arse.Nu uita că totul se naşte şi moare
timpul trece uituc pe drumul său nesfârşit,
pune-ţi cuvintele în coşul viitorului
măcar câţiva să creadă că ai existat
când alte urme se vor şterge.Cuvintele se repetă-n tăceri ascunseSe face lumină-n suflet când mă cauţi,
ochii curioşi te zăresc dintr-o dată,
orice umbră se mişcă subţire din încheieturi
când te apropii cu pasul de fulg.Cuvintele se repetă-n tăceri ascunse.Seara se aşază pe faţa ferestrelor casei,
privirile sunt străbătute de crepuscul şi pleacă,
caii nopţii n-au sosit încă pe pajişti.Suave în mov brânduşele adorm.Păsările înnoptează-n frunzişuri, stau nemişcate,
întunericul alunecă printre clipe cu mirosul tău.La ochi cineva-mi leagă o eşarfă,
o linişte ceţoasă îmi pune pe umeri,
simt înlăuntru un fior de căldură,
aura celei ce a venit şi se ascunde.Noaptea se lasă dusă de nas,
fericirea se plimbă printre noi
cei cuprinşi strâns în braţele goale.Ce ne aşteaptă parcă nu este
şi prin carne-mi zboară fluturi de

◊◊◊

Marius C. Nica

decembrie 2016

Într-o apă târzie
Lui Petru HriscanuAm convocat de urgență consiliul familial,
am vorbit cu multă tandrețe,
am adus ca probă un întreg arsenal
ce veghea în balcon, plin de tristețe.
Am rostit ca un om la durere:
Nu mai suport atâta îngenunchere,
Bătrânul Nevermore se luptă pe ape
iar eu mă răsfăț în vorbe deșarte…?
Am primit o depeșă de pe râul Sultana,
cine credeți că a adus diagrama…?
Un ciortan hămesit ce-și rupsese gura,
pus de farisei să producă trăsatura…
Au plâns vecinii când l-au văzut
cu părul vâlvoi,
au strigat disperați: Poezia e cu noi…!
Taximetriștii au rupt, din mașini, rovignete,
așezând în parbriz, în semn
de protest, mulinete…Brandușa a ghicit în bobi ca-ntr-o apă târzie,
Doamne, câtă zbatere, câtă insomnie!AluviuniInimă de trei carate
oare cine ne desparte…?
De aluviuni am parte,
Inimă de trei carate…!Uneori ești prea ursuză,
anii mei iar te refuză,
nu mai vor destin durut,
eu de cine să ascult…?Îți dau bani, îți dau avere,
nu suport așa durere,
ai plecat iar în neant,
n-o să-ți fiu nicicând garant…!Și vei merge înspre Sud,
glasul tău nu-l mai aud,
și vei merge înspre Nord,
îmi trimiți doar un fior…Inimă de trei carate,
de aisberg din nou am parte,
oare cine ne desparte…?
Inimă de trei carate…!AutumnalăStea de zimbru ne colindă
dinlăuntru în afară
pasiuni dezlănțuite
lângă fiecare vară…
Urc despovărat prin rouă,
eșafod nicicând uitat
lângă irizări de inimi
este gândul meu damnat.
Doar un corn de vânătoare
resemnat pătrunde-n ruguri,
vara-i țărmul despărțirii
ce irumpe iar în struguri.Stea de zimbru ne colindă,
umbletul lovit de stele
invocând doar neputința
insomniilor rebele…!BucolicăTremură în zare codrii,
fulgi de nea pogoară-alene,
anotimpul ne încearcă
cu o pulbere de stele…Contemplăm din nou arginții,
scânteieri de filigran,
giulgiul alb de promoroacă
cotropește noul an.
Unde e copilăria…?
m-a trădat în prag de seară,
enigmatice poveri
e hlamida mea de ceară.O privesc ca pe-o icoană,
duhul ei azi mă cuvântă,
pelegrin uitat de astre
pe cărarea mea abruptă…Umblet făr` de consolare
sunt bolnav de-nsingurare.EchinocțiuChiar dacă uneori
mai visăm Oridee-
îmbrățișări lunecânde
spre irisul de ceară,
Pasărea-Spin
îmi cutreieră plânsul
ca o vânătore
transcrisă-n anuar;
cum Echinocțiul,
mărilor de sare
îl port în mine,doar…Și astfel ostilă pornire,
ori gând,ori țipăt fugar,
vibrație ninsă a nopții
când toate în urmă tresar…Florica de BuzăuDoamne,iar mă cheamă satul
în regatul meu de vise,
parcă-i mai stingher ca mine
s-a zidit la porți închise.Doamne-al vămilor de iarbă,
glasul Tău în noi se-afundă,
satul meu pământ durut
nu mai vrea ca să mă vândă.El își poartă măreția
când e trist și-ndoliat
și tot stigă prin pustie
pe toți cei ce l-au trădat…Doamne,iar mă cheamă satul
în regatul meu de vise,
parcă-i mai stingher ca mine,
porțile sunt larg deschise.Florica de Buzău,
e fântâna ce pururi ne-adapă
e bobul de grâu
prin care dainuie câmpia
ca o cetate de veghe
ce nu s-a plecat niciodată.Florica de Buzău
e crugul dintâi-curcubeu-
e cea mai înaltă columnă,
e vocea sângelui,
ce ne încearcă mereu.Icoană de Bărăgan
Poetului Marius C. NicaCând regele persan vestitul Darius
se rătăcește-n vis prin Bărăgan
după o luptă dreaptă și-un chiolhan
devine-ntrebător:unde e Marius?Unde-i Poetul ce după Columb
fără să-încerce vreo butaforie
își lasă ancora în stufărie
vânzându-le americanilor porumb?Unde sunt cele patru geamantane
deschise toate ca un trist chivot
ce-nghite buletinele de vot?
Vestite Darius, s-au făcut icoane!
LIVIU VIȘAN

 

◊◊◊

George David

decembrie 2016

Treaz în reverie

visez cu ochii deschişi,
fiindcă altfel,
ori de câte ori încerc să-i închid,
visul dispare

şi-atunci stau şi mă-ntreb:
nu cumva
privirea mea
e chiar visul?

Privirea ca o daltă

te sculptez cu ochiul, draga mea,
câştigându-te din blocul de marmură
detaliu cu detaliu

azi îţi adaug o mână,
mâine un zâmbet,
poimâine o tristeţe

şi, uite-aşa,
cioplesc şi şlefuiesc cu migală,
clipă după clipă,
ca să mi te fac
cariatidă

Ici sont les neiges d’antan

dormim pe-aceeaşi pernă,
mâncăm din aceeaşi farfurie,
ca pe vremea când eram
proaspăt căsătoriţi

o singură pernă,
o singură farfurie:
incomensurabilă
avuţie!

Pe tine citindu-te

îţi răsfoiesc trupul
cu sfioşenie,
ca pe o carte de preţ
mângâi coperta de piele
– ah, ce lucrătură! –
încercând să ajung
la slovele gândurilor tale
scrise-n cerneală sângerie

slove imprimate-n file
cu meşteşugite filigrane
de artere pulsatile
şi de gingaşe tendoane

şi mă mulţumesc să sorb
chiar şi numai înţelesul
cuprinsului rotunjit ca o inimă

Teoria foilor de ceapă

realităţi aşternându-se
una peste alta
ca ștergarele
în lada de zestre

 

realităţi generându-se
una pe alta
la nesfârşit,
precum fractaliirealităţi succesive
năpârlind una din alta
ca pielea şarpeluirealităţi acoperindu-se
una pe cealaltă,
mototolite precum cearşafurile
dintr-un pat de plăceri
Pe uşă cu creta„back in 5 minutes”,
mâzgăli ea neglijent pe uşa mea
cu o cretă tocită,
dându-şi pe spate,
cu mâna stângă,
gluga cernită ce-i umbrea chipul,
după ce cu dreapta
rezemase, grijuliu, de tocul uşii
coasaBiografie
Debutează în octombrie 1985, în revista literară „Tomis” din Constanţa, unde redactorul-şef, Nicolae Motoc, îi publică un grupaj de poeme sub titlul „Un poet: George David”. În 1988, premiul revistei „Viaţa românească” la concursul interjdeţean de poezie „Panait Cerna” de la Tulcea confirmă „verdictul” poetului Nicolae Motoc.
Debutul din revistă este urmat după cinci ani de cel în volum, când Editura Militară publică „Muntele de sunete” – volum de versuri al cărui proces redacţional începuse în toamna lui 1989. Ulterior, lucrează ca redactor la revista de cultură „Viaţa Armatei”, unde publică în continuare poeme şi își încearcă puterile şi în proză. Publică poezie în volumele colective „Numele focului – 101 poeme de dragoste” şi „Sentiment latin / Sentimento latino”.
În iulie 1992 este nominalizat ca semifinalist al North American Open Poetry Contest. Poemul trimis la concurs este publicat în culegerea „A Question of Balance”.
Între 1994 şi 2000 îi apar câteva proze în periodice, precum şi traduceri ale unor volume de diverse facturi (literatură, utilitare) la edituri bucureştene.
După o tăcere autoimpusă de vreo două decenii, în 2014 reia scrisul, decizie concretizată în participarea notabilă la diverse concursuri de poezie şi proză, precum şi în apariţii în publicaţii literare. În noiembrie 2015, reorientarea spre scris are ca rezultat apariţia volumului de versuri „Deliricatese şi spleendori” laEditura Ardealul.
În prezent, mini-romanul „La Străini” este finalizat, în căutarea unui editor. Pe masa de lucru se află o „anatomie” lirică, romanul „Ciuma neagră” şi alte scrieri.

◊◊◊

Walter Johrend

RAMLA BAY

decembrie 2016

Golful cu apă-albastră miroase ca vaginul
năstrușnicei Calypso ascunsă-n Gozo-n grotă
unde-l purtă pe-Ulise blestemul și destinul
ca șapte ani de zile-n parfum de bergamotăsă-și oblojească nara rănită și urechea,
și-n fund de ochi retina plesnită când cu voia
lui Zeus, cel ce-și schimbă săptămânal perechea,se întorcea acasă, învingător, din Troia.Își doarme golfu-amurgul în val ca ebonita
în care visul moare înainte de-a se naște;
Mediterana caldă își leagănă iubita
cum uneori părinții racla cu sfinte moaște.Călcând nisipul galben cu labe de pisică,
se-apropie de mine-n bikini de o șchioapă
o blondă platinată și zice: „va să zică
tu ești cel care n-are curaj să intre-n apă:Știu: nu te-întorci din luptă, a ta abia începe,
și nu te-atrage casa, cum ești homeless în lume,
și tot ce ți-se-întâmplă de-acum nu poți pricepe
cât încă-ți sunt enigmă și steauă fără nume;și știu că ai venit ca alții mii pe plajă
să vezi dacă minunea ți se oferă ție
și ea – sau eu – Calypso, tot blondă, reînvie
și te ademenește cu miezul de sub coajă.De fapt eu sunt capcană și neaoșă malteză,
dar când te văd pe tine mai negru decât marea
îmi vine să îți schimb subiectele de teză
și să îți scriu pe frunte, cu limba, rezolvarea.”Simt cum mă părăsește încet-încet auzul
și ceața cum pătrunde sub pleoapa obosită,
și rațiunea-mi zice să nu pierd autobuzul,
și inima, un diavol, mă-mpinge spre ispită,
și golful se despică și trec pe o cărare,
cu ea de mână, printre lichide metereze,
și-n grota renumită e cald ca-ntr-o căldare
și sânii lui Calypso cupole sunt, malteze,și gura ei hapsână îmi sfâșie grumazul,
și ochii ei mă-mbracă c-un întuneric rece,
și lava clipocește incandescentă-n iazul
în care nimfa luptă, pe veci, să mă ferece;și stânca umezită vibrează în plafoane
cum marea își izbește, afară, trupu-n steiuri,
parcă-un DJ se joacă cu plăci de patefoane
și bași meniți să-ți pună pe minte mii de cleiuri;și-n nară îmi pătrunde parfum de bergamotă,
și pielea de pe umeri mă ustură și doare,
când blonda în bikini – și foarte poliglotă –
mă bate-ușor pe unul: ai stat cam mult la soare…Apoi, cu aceiași pași felini, calcă nisipul
din margine de straturi de-ardei și ceapă verde,
și-ușor întoarce capul să văd cum peste chipul
dezamăgit regretul încetișor se pierde.-„Miroși a scoici marine și-a alge putrezite”,
îmi zgârie timpanul dojana prea maternă
a jumătății mele de azi, „ și-a stalactite,
ca-n peștera muierii, și fața ți-e cam ternă,și slipul ți-e pe dos, și pielea urzicată,
parcă celenterate te-ar fi pupat pe pleoapă:
cum nu știi să înoți decât într-o covată,
în lipsa mea, ce dracu ai căutat în apă?“Golful tresare-n umbre ce fâlfâie lichide,
tăcerea mi-o înghite cu poftă canibală
și-n grota blestemată Calypso îmi închide
cu un zăvor de lacrimi iluzia carnală…(Din volumul Golfuri Malteze)

◊◊◊

Adriana Chidu

decembrie 2016

Balaurului
Şi doamne doamne dormea aşezat pe un colţ de piele solzoasă aşteptând timpul să îl crescă să-l înconjoare cu armuri și turnuri de pază, cu biserici goale cu drepturi de autor, cu ereziaci, cu focuri, cu flamuri împrăştiate, păduri trupeşti, praf din aripi de molii, sentimente întinse pe felia de pâine cu unt, dimineţi în care depresia îţi spune să nu te mai scoli, seri în care te prăbuşeşti cu recunoştinţă, în visul în care sfântul gheorghe era un copil mic
2
acum mă transfer în porţiunea curată a casei
lipiciul zilei de azi vine din alte vieţi
bântuirea mă mai supără când apar
cuvinte noi împrumutate
ce atârnă de clanţa uşii
e deschisă
tot timpul
nu trebuie să vă sfiiţi
eu sunt deja înfricoşată
3
am stat înţepenită într-un fotoliu
tot încercând să explic cum relaţiile
se rotesc în podul casei
în curte vecinului
sub aripa găinii
că oul trebuie spart indiferent de consecinţe şi oala fiartă in coajă
servită pe stradă
sau în staţia de autobuz din faţa casei
că prietenii au înnebunit sau au murit
sau au plecat sau picteză de nu se văd
sau pur şi simplu ţi se spune că Dumnezeu are grijă de noi toţi şi atât
4
Memoria mea e ca o pâine dospită prea mult, goluri mici şi dese întrerup continuitatea poveştii, flaşuri ciudate
Răscolesc somnul de la miezul nopţii,
Mă văd în barul de la Împăratul Romanilor la 9 dimineaţa, stăteam la masa de la ferestră din spate, draperiile de catifea vişinie grele, erau strânse şi prin vitrină pătrundea soarele proaspăt, beam votcă şi ascultam concertul pentru vioară de Beethoven. Domnul Ivănescu plătea invariabil consumaţia. Acum îl văd vorbind şi zîmbind , beam cantităţi uriaşe de votcă şi nu se întâmpla să ni se împleticească vorbirea dimpotrivă totul se sublima, se subţia, lumina devenea aurie şi beethoven înduioşa am fi vrut să reauzim un pasaj să se repete o frază muzicală dar barmanul meloman, din îngăduinţa căruia ne împărtăşeam, era nemilos, concertul de dimineaţă era derulat fără întreruperi, reluări sau pauze, şi noi beam cantităţi uriaşe de votcă de la nouă dimineaţa trecând în revistă cărţi fabuloase numai bune de citit. Îl văd dar nu-l mai aud, îi văd zâmbetul câteodată ironic câteodată duios, soarele cădea pe faţa lui , eu stăteam cu spatele la stradă, invariabil şi soarele se reflecta in părul arămiu şi lung, ca un poem, fascinant pentru el aşa cum eu eram fascinată de cuvintele lui pe care nu mi le mai amintesc, m-am străduit să uit tot chiar şi această dimineaţă încăpăţânată ce a supravieţuit, dincolo de înfricoşarea nebună a unor vremi ce încă nu s-au sfârşit

◊◊◊

Marilena Apostu

decembrie 2016

Numai nopţi nedormite

Aici între aceste ziduri am fost fericiţi
zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe
ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul ferestrei
mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine
aerul din încăpere crapă de dor
şi în jurul meu risipite pe jos
numai nopţi nedormite
dimineaţa deschid larg fereastra
respiraţia mi se umple de frezii
chipul tău mă dezleagă
de albele nopţi
ca să pot trăi ai apropiat soarele
Sub razele de clopote

Ai venit cu ninsorile tale cu tot
luna e rece precum nepăsarea
sub razele de clopote mirosind a ruguri
mă ghemuiesc în palma ta stângă şi plâng
tristeţea are ochii tăi
cu sânii răzvrătiţi
ascult sărutul tău
deodată lacrimile se umplu de aripi
Plâng cu ochii mei

Pe urma paşilor
împinşi în frunze
plâng cu ochii mei de acum
privirea ta e un lemn dulce
ce mă aşteaptă
în catedrala înălţată de cuvinte
până când luna urcă un deal verde
pe umărul tău stâng
oare vom rămâne
doar intenţia degetelor?

Căldura versului tău

Pe aici nopţile
sunt tot mai lungi şi mai reci
carnea mea caută căldura versului tău
albele mângâieri
cu care m-ai învelit la plecare
s-au zdrenţuit
genunchiul dezgoleşte trecutul mărturisit
acum frica loveşte fără milă pereţii
toamna-n oglindă se sparge în ţăndări
pe buzele mele îngerul a ruginit
şi nici măcar nu ştiu
cum să ies din lacrima aceasta
care tot mai tare mă strânge

Frica mea trage zăvoarePlouă
în toată casa doar eu
şi această lacrimă răsfoită de umbre
aş vrea să fii aici
să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte
în pletele mele povestite de fluturi
pe stradă
nu e nimeni cu grabă sub tălpi
tac şi ascult
cum cineva încearcă
să deschidă trecutul uitat sub praguri
frica mea trage zăvoareŞoapte uitate de un crin înfloritDeschid larg fereastra
cântecul greierilor năvăleşte în casă
pe masă doar câteva şoapte uitate
de un crin înflorit
şi poemul scris de tine
într-o lacrimă necunoscută
eşti iar aici lângă mine
te respir cu lumină cu tot
în zori cămaşa ta miroase
a somn proaspăt strivit
zarzărul nostru
e doldora de cuvinte de dragosteMarilena Apostu s-a născut la 22 iunie 1969, în municipiul Galați. Este profesor documentarist, Galați.
A publicat în revistele: Argeș, Ramuri, Climate Literare, Meandre, Caligraf, Fereastra, Ecouri Literare, Omniscop, Onix, Cetatea Culturală. Este prezentă în antologiile: Arta de a fi, Galați, 2009; Armonii Celeste, Galati, 2009; Boema\’33, București, 2010; Romeo și Julieta la Mizil, Mizil, 2011; Romeo și Julieta la Mizil, Mizil, 2012;
– Mențiune la Concursul Național de Poezie și Epigrame,, Romeo și Julieta la Mizil’’ 2011;
– Mențiune la Concursul Național de Literatură ‘’Agatha Grigorescu Bacovia’’ 2012, secțiunea Poezie.

◊◊◊

Liviu Vișan

decembrie 2016

Nisipuri mișcătoare

a mai căzut o stea cu noi de-o seamă
cum cade lacrima pe o năframă
doar cântecul de sânge cade-n sus
din cuiul din călcâiul lui Iisus
ne-am îngropat în amintiri vetuste
ca în nisipuri clanuri de manguste
într-un nesigur viitor în care
învie tot trecutul restul moare

Cerneala din vis

scoatem apa din noi cu pompe funebre
doar ploaia mai curge printre cuvinte
în noaptea asta o să-i ofer iubitei
flori proaspete culese de pe morminte

în degetele mele se zbat neputincioase
falangele de fier ale mașinii de scris
hârtia se resoarbe în albul din oase
și poemul se pierde în cerneala din vis
la tipografia din cer ușile sunt ferecate
și iedera crește în trupul șarpelui veninos
au lacăte mari ca centura de castitate
în care s-a rupt cheia versului fabulos
voi bate în nituri de stele înroșite în sânge
literă cu literă testamentul meu literar
când mă voi întoarce în lacrima ce nu plânge
pe lespezi de iarbă unde se publică și mai rar

Cefemeride

cât să mai mor ca să trăiesc o clipă
mă-ntreabă musculița drosofila
trăiește-ți viața doar pe o aripă
cum poezia își trăiește fila

Hipuri

ce fire ne unesc ce sfinte raze
străluminează neștiute oaze
unde cămilele sunt carnivore
și leii pasc secundele din ore
fire subțiri ca de păianjen mut
mă țes într-un cocon ce s-a pierdut
într-o eșarfă ce păstra livide
chipuri la baza unei piramide
vă spun că dacă veți întoarce ora
ce din trecut le-am dat-o tuturora
veți înțelege ce abstract e timpul
și veți alege carnea eu Olimpul

Iubiri

avem nevoie de iubiri celeste
deci viitorul este la neveste
cum plantele-s făcute din petale
avem nevoie de iubiri letale

L’art nouveau

îngerii vorbesc în dodii
babele ghicesc în zodii
și schimbându-se în artă
tinerețea este moartă
dracul n-are încotro
zice că e art nuvo
și că în ancadramente

zac iluziile-absente
zac iluziile care
mor ca liliacu-n floare
cum murim la indigo
fără veste. L’art nouveauDreptul De Autorsimt nevoia să fac o beție prostească
să-mi pun gâtul sticlei în gură
ca la ruleta rusească
să mă împușc cu un dop de
șampanie
să înham cerberii Styxului la sanie
să mă târască
prin nămeți
îmbrăcat în șubă de santinelă
cuvintele să mi se lovească
de buze
mai rău
decât pucurile de mantinelă
pe gheața sângelui
pe acel lunecușsclipitor
unde moartea își cere dreptul de autorCuvânt despre poeziee greu să revenim la poezie
un himen poate fi și de hârtie
dar a-l pătrunde fără a-l cunoaște
înseamnă a muri fără-a te naște
e greu să lași tezaur în cuvinte
cum lasă aur Ramses în morminte
într-un deșert să nu zic în pustie
vă spun că viața-nseamnă poezieBocetînainte de plecare
sufletul se face floare
și nevasta bocitoare
înainte de plecare
zânele îți fac cărare
și-ți scot sufletul la soare
înainte de plecare
moartea este fată mare
și te leagă la picioare
înainte de plecare
e un fel de sărbătoare
și se-nchină-n cer pahare
nu e simplu când se moare
și când focul cu ardoare
arde-n muc de lumânare
dar ai dreptul la iertare
și nimic nu te mai doare
e un fel de sărbătoareTurnul de fildeștrag zăvorul greu și mă închid
într-un bastion cu ferestre de cer
ultima feudă a poeziei
inima înconjurată de ziduri și iederă roșie
fragile fortificații între turnuri de fildeș
un singur pod care abia se ridică
în calea arcașilor cu săgeți de foc și de aer
ce pătrund prin ferecătura cuvintelor

octombrie 2016

UMBRA PICIORULUI

în piele de șarpe constrictor
urcă umbra piciorului de femeie
în cer fantastică reptilă
încolăcită pe grumazul visului
piele de șarpe care se leapădă de șarpe
cum se leapădă ziua de noapte
umbra piciorului de femeie
coloană de templu capitel din fruct confiat

APOCRIFĂ

când vei găsi în uitare
osemintele vorbelor mele
cu mare atenție
să le pui
vertebră lângă vertebră
înțeles lângă neînțeles
la locul lor
în carnea pierdută
a poemului
vei găsi
fiorul cântecului
răstignit
pe rugul osemintelor
vei întâlni moartea
în chiar viața cuvintelor

CĂLĂTORIE

mi-e frică să nu mă afund
și mai mult
în imaginea din iaz
a pădurii
deasupra mea
o mierlă zboară spre cuib
cu un cocon de înger
în colțul pliscului
am visat că trebuie
să-mi leg singur la degetul mic
un bănuț de aramă

PAȘI DE VALS
poetului Mircea Brăilița

am un prieten care mă cheamă
la o întâlnire de seară
nimeni nu mai umblă pe aleea lui
răstignită în semn de cruce cu alte alei
mă cheamă să-mi recite cuvintele unui vals
rămas fără divina muzică
a vieții cheltuite
în folosul poeziei
nimeni nu știe dacă peste inimă
cămașa de zăpadă i se încheie
sub pământ
cu bulbi de lalele

INIȚIERE

la morga spitalului militar au adus
leacuri miraculoase pentru îmbălsămare
uleiuri binefăcătoare pomezi parfumate
muguri de papirus frunze de palmier culese pe rouă
în bandaje de cocon sarcofagul poeziei e gata
colonele e timpul să începi o viață nouă
scribii și-au pus sandalele de crocodil
la intrare te așteaptă în toiag hierofantul

ZAPIS

întorși beți morți din lungi cruciade
cavalerii de Malta au intrat în cetate
obosiți și triști că în cruntele bătălii
au pierdut cheile centurilor de castitate
îngrijorată de soarta grea a creștinătății
unei tinere hangițe nurlii nu-i tăcea gura
curajoșii cavaleri au răsturnat pocalele
răbdare cucoană să ne scoatem armura

BIBLIOFILIE CALOFILIE

bibliotecarii bătrâni au o vorbă a lor
cartea se zice e grea și s-o cari
să le ușureze munca poeții cântă la sindrofii
clamându-și harul proclamând mai bine nu scrii
bibliotecarii poeți în schimb nu vorbesc
despre asta pentru ei cărțile toate trăiesc
volumele prăfuite nu mai au de mult autori
par legate în pielea de pe cititori

MUGURI

cine mai înțelege plânsul salciei
hohotul frunzelor ascuțite ca lacrima
femeilor nemăritate
bucurându-se de primăvară
am citit în revistele literare
că pulsul poeților a luat-o razna
și nimeni nu mai vrea
să le ia inimile în custodie
în duminica floriilor
versurile au muguri de ceară
cu trup de vârfuri de salcie
înfloritoare de nestins lumânări

MAGIA IMAGINII

un univers se naște
sub ochii neștiuți ai trecătorilor
culori tăcute linii vorbitoare
pânze de păianjen ale visului
niciun trepied nu poate susține
lumea care se perindă prin rame
doar sufletul hrănit cu vopsele
vă spune că există imagini

iunie 2016

Cavalerul tristei armuri

rugina curge fraged nobil sânge
şi încă din armură n-am ieşit
la orizont doar umbra mai ajunge
lumină răstignită-n asfinţit
cerneală stranie şi viu albastră
din sânge fierul trece în cuvinte
parcă mă-ntorc din nou în lumea voastră
călare pe un sac de oseminte

înalţ în aer un poem de ducă
şi în turnir mă-nclin pe-aceeaşi parte
în timp ce călărind pe o nălucă
se-nclină la icoane sfânta moarte

Prelumbre

nimeni n-a observat nimeni nu ştie
am stat o noapte-ntreagă-n fierărie
în jar sufla doar crivăţul tăios
metal topit simţeam până la os

m-am prezentat ca la croitorie
să-mi fac armură pentru poezie
să torn metal încins între cuvinte
sclipiri de halebardă-n lucruri sfinte

înalt prelat din cap şi până-n poale
am îmbrăcat cămaşa grea de zale
şi ca să ies din trupul temnicer
m-am lepădat de umbrele de fier

Spovedanie

vizera coifului cu mâini de moarte
am dat-o într-o noapte la o parte
exact cu mâna care-acuma scrie
de parc-am dat capacul la sicrie

priveam în urmă ca în viitor
nu mă născusem şi urma să mor
secundele se înfruptau din mine
nici nu eram când am ajuns la tine

doar umbra existentă în cuvinte
de chipul meu îşi mai aduce-aminte
ca-n ritualul când sorbind din cană
zăreşti în vinul sacru o icoană

Atelier

avem de lucru asta este clar
un clar obscur ce n-aţi văzut vreodată
poemele nu-s gata de tipar
nici pânza din tablouri nu-i pictată

e toamnă şi culorile sunt naşpa
cuvintele-au pornit pe contrasens
pictorul şi poeţii n-au spart gaşca
iar cheful pentru muncă e imens

avem de lucru însă nu ne pasă
şi zăbovim ca sfinţii-ntr-un vitraliu
parc-am fugit cu toţii de acasă
spre a ne naşte într-un alt travaliu

amestecăm cuvintele cu sânge
pe şevaletul nu ştiu cărui cântec
nu ne ajunge unde vom ajunge
şi vom rămâne în al artei pântec

e un protest şi chiar o rugăciune
la zeii ce se uită cu ochi trişti
pe care-i implorăm şi le vom spune
să nu ne naştem iarăşi tot artişti

Cântec prăbuşit în ecou
am scris cu lancea un poem de sânge
să cuceresc cetatea care plânge
să văd cum înălţat în şa pe cal
am traversat tărâmul medieval
mă aşteptau în vremurile sumbre
trei cavaleri înveşmântaţi în umbre
care purtau pe scuturi de răşină
culori de neputinţă şi de vină
l-am provocat în primul meu turnir
pe îngerul născut în cimitir
raze de soare s-au ivit din ceaţă
când am izbit în lespedea de gheaţă
din neştiutul celălalt tărâm
s-a arătat un cavaler bătrân
pe care l-am lovit cu lancea-n piept
şi-am plâns că am ucis un înţelept
al treilea cavaler eram chiar eu
înveşmântat în haine de ateu
iar lancea am zvârlit-o mai departe
dincolo de iubire şi de moartePoem pentru Miha
să dăm zăpada de pe noi iubito
ca să ne curăţăm de amintiri
fugind din viaţa ce am irosit-o
spre orizontul altor plăsmuiri
când sună ceasul să plecăm la muncă
şi tu cobori să pui de o cafea
zău că îmi vine să îi dau poruncă
nebună tinereţii să mai stea
de ce n-ai apăsat deşteptătorul
visam frumos te aşteptam să vii
să te mai hârjoneşti cu autorul
la capătul acestei poezii
simt cu savoare aburul fierbinte
de pe noptieră-al ceştii de cafea
aruncă-n iarbă ceasul care minte
şi intră goală-n poezia mea2015 Si
liştea Snagovului
Cântec de tavernă
înţelepciunea Greciei eterne
nu stă-n filosofie ci-n taverne
vă spun că sfânta carte de bucate
a fost rostită-n piaţă de Socrate
şi pentru că n-a scris-o că-a fost prost
grecoaicele o ştiu doar pe de rost
dacă premisa este din chiftele
aflaţi că silogismele sunt grele
vă lasă şi ficaţii şi rinichii
dacă nu-ncepeţi masa cu tsatsiki
oricum concluzia nu va fi clară
fără să ţii carafa la subsuoară
după desert se-mprăştie angoasa
când iei la întrebări bucătăreasa
tu ai gătit acest ospăţ confuzo
ca să te iert dă-mi un pahar de uzo
şi ce să vezi se rotunjeşte clipa
când fata râde-ntocmai cum Xantipa

◊◊◊

Ioan Topârceanu

decembrie 2016

ECCE HOMO

Rătăcit pe drumul zării
Poleit cu sloi de gheață
Marginit de stânci abrupte
De prăpăstii fără fund
Iată omul! în faptul zilei
Peste nori și peste ceață
Tot mai trist și tot mai singur
Dinspre haosul rotund
Ochii săi ca două stele
Pironiți în orizont
Se îndreaptă spre limanul
Unei lumi pierdută-n vis
Ca o punte ce se-nalță
Peste al patimilor front
Dinspre iadul fericirii
Ce se-ascunde în abis
În altarele speranței
Stă cuprins de nostalgie
Prea devreme deznădejdea
Crud simbol al suferinței
Îl apasă ca o piatră
Rătăcită-n veșnicie
Răvășit fiind de gânduri
Sub altarele credinței
Si încet urcând pe gândul
Unui timp demult apus
În oglinzile stelare
Consolându-se pe sine
Îndreptându-și gândul tânăr
Către steaua cea de sus
Ce sfidează raiul zilei
Ale verii dulci coline.
Blestemat a fost în lume
Crud e doamne un blestem
Ca lipsit în veci să fie
De al iubirii sfânt palat
Să rămână trist și singur

În al firii sale ghem
Și cu lacrimi reci ce joacă
Pe cristalul înghețat.
Stă cuprins sub văl de gânduri
Tălmăcindu-și viitorul
Ce se leagănă-nainte
Precum frunzele pe val
Din nimic făcându-și totul
Și din dragoste fiorul
Ce-l îndeamnă să pășească
Pe al vieții tainic mal
Acesta este omul
O ființă rătăcită
În oceanul fără margini
Dintr-o lume de dureri
Ca-n sculpturile din piatră
Ce-s cu fața răvășită
De speranțele pierdute
Printre falnici palmieri
S-a pierdut pe sine însuși
Pe un colț stingher de stâncă
Unde izul fericirii
A căzut în gol,în haos
Auzind mereu ecoul
Ce răsună-n munte încă
Răscolindu-i amintirea
Fără milă și repaos.
Căci în locul împlininirii
El trăiește o amăgire
Ce-și întinde crud durerea
Peste muntele senin
Iar păcatele lui grele
Ce–l apasă în zidire
I-au furat și fericirea
Dar și viața! Ce destin!

octombrie 2016

POEMUL DRAGOSTEI

…din marea candoare a gândului tău
enorme petale s-aștern
pe chipul ce naște adâncă plăcere
stropit cu scântei din infern
pe gura ce astăzi îți soarbe iubirea
și-o face să fie mai pură
pe buzele aprinse ce-n pragul de seară
în taină sărutul ți-l fură
pe pieptul ce-și zbate eternele coarde
cântând în șoaptă plăcerea,
pe gândul curat ce astăzi înfloare
și-alungă departe durerea.
iubirea trăiește alături de noi
în noaptea lipsită de lună
o simt ca pe un munte ce arde aprins
în care uitarea s-adună
acum mi se pare că lumea-i a noastră
că cerul se uită în ape
că visul ce-l ador răsare din mine
și acum se ascunde sub pleoape
iubirea trăiește alături de noi
în zilele dulci însorite
și nu va cunoaște nicicând supărare
sau gânduri de vreme umbrite
când florile dalbe ți-ajung până-n brâu
prin marea cu veșnică iarbă
adâncul din mine respiră puternic
și-ncepe frenetic să fiarbă
și-mi spune în seara de farmece plină
cu glasul topit de durere
c-o fată m-așteaptă pe malul din luncă
în umbra ce apare și piere
că vântul zburdalnic o veste i-aduse
din partea frumoasei ființe
că ea m-așteaptă deseară
pe malul atâtor credințe.
durerea ce astăzi îmi fierbe destinul
rămâne-va veșnic în lume
va cerne pe malul pârâului blând
o ploaie născută din spume
porni-vom pe drumul lipsit de dureri

să ducem cu noi fericirea
striga-vom atunci cu glasuri aprinse
trăiască în lume iubirea.COBORI SPRE NOI …
Cobori spre noi iubire sfântă
Din cerul tău zidit din stele
Cobori spre noi în faptul zilei
În straiul tău fermecător
Şi-mi umple cana fericirii
Cu al tău nectar ce-l sorb ades
Revarsă-ţi unda ta măiastră
Pe chipul meu şi-al tuturor.
Cobori spre noi enigmă dulce
În primul ceas al dimineţii
Când totul e virgin şi sobru
Când vântul cald abia adie
Când raza soarelui apare
Jucându-şi lancea peste valuri
Când gândul meu ca o garoafă
Se aruncă tot ofrandă ţie .
Păstrează chipul tău integru
Si a ta căldură ancestrală
Îmbracă-ţi iia strămoşească
În păr atârnă-ţi flori de mac
Să vii apoi tiptil desculţă
Pe malul râului tăcut
Să prinzi în mreaja pătimaşă
Doar ochii mei care-ţi plac .
Să-mi cânţi domol un cântec dulce
Ce-l ştiu părinţii din părinţi
Să-mi spui povestea ta sublimă
Întreaga ta intimitate
Ca ziua întreagă stând pe malul
Umbrit de tei şi de castani
Să zbor în lumea ta de visuri
Pe-a tale valuri fermecate .
Iar când târziu în pragul nopţii
Porni-voi singur pe alee
Să vii în grabă lângă mine
Cuprinde-mi braţul strâns în mână
Şi dumă-n ţara fericirii
Acolo unde, tu rămâi
Să-ţi jur că fi-voi dreaptă slugă
Când ştiu că tu-mi vei fi stăpână .

◊◊◊

◊◊◊

Emil Almășan

decembrie 2016

Calea omului bun

Din toate cărările care
în viață răsar și apun,
mă rog să am sub picioare
doar calea omului bun

Pământul, cu grele palate,
e fir trecător de nisip,
doar calea aceasta mai poate
să dea omeniei un chip

Doar calea aceasta,-n cuvinte,
găsește și dor și uitare;
e prag ce așterne-nainte
iertare și încercare

Și arșiță, viscol, ninsori,
jăratec, cenușă sau scrum
sortite sunt, deseori,
în lacrima lungului drum

Câteodată, cărarea
aceasta-i un dulce sfârșit;
e cântec de taină…e marea
cădere spre asfințit

Credință, nădejde, lumină
în suflet mă rog să adun,
să-mi fie trecerea lină
pe calea omului bun

Aș muri în brațele tale

Ești atât de senină,
că-n privirea mea
nicio lumină nu mai încape…
Mi-e plină de tine inima –
fie-i inima ta, veșnic, aproape
Ești atât de frumoasă,
că-n sufletul meu
altă liniște nu mai străbate…
Cuvintele-n care mă zidești mereu,
pururi să fie iertate
Ești atât de iubită,
încât
pe pământ ești singura cale…
Vieții îi mai cer doar atât:
aș muri în brațele tale

Drumul spre tine

Nu drumul spre tine e greu,
deși, uneori, e deșert nins de sare…
Arșița nesomnului meu,
topită-n cuvinte, mă doare

Nu jarul, nu scrumul rămas
să fumege-n tâmplele calde,
ci strigătul meu, ostenit, fără glas
mă arde

Câteodată – e bine să știi –
cerul, străin, ca o cruce m-apasă,
cărările, toate, sunt țărmuri pustii,
ca dorul de om fără casă

Acum, când e noapte, te caut tăcut
și inima-mi spune să urc până-n stele,
dar toate cuvintele în care-am crezut
se-mbracă-n păcatu-ndoielilor mele

și mor, câte unul, câte unul, pe rând ,
cuvinte sărace-ntr-o lume săracă,
iar cele ce-ajung la mine în gând
mă iartă, și-nvață să tacă

Elegie de toamnă

De-atâta desfrunzire și gândurile-mi tac…
Ascult cum ceru-și lasă odăjdiile grele
pe-altarele de frunze în care se prefac
și lacrimile toamnei și lacrimile mele

Un bocet lung tăcerea în două o despică
și inimile, parcă, bătăile își frâng,
prin ramuri dezgolite, spre ceruri se ridică
tăcute catedrale ce peste lume plâng

Suntem, deopotrivă, cădere și-nălțare,
prin fiecare frunză și eu mă veștejesc,
și simt că-n lemnul care se tânguie și moare
se stinge trist o rugă de suflet omenesc

Murim la fel…aceeași lumină se desface
din întâmplarea firii de sânge sau de lemn,
și ne-nfrățim, în taină, prin dragoste și pace,
cu ultima tăcere ce ne mai face semn

La mănăstirea dintr-un lemn
(Un psalm al iertării)Aici, în Mănăstirea Dintr-un Lemn,
pe care cerul stă ca o baladă,
aștept să dai, oricât de mic, un semn
că sufletu-mi, cândva, o să Te vadăAștept cu brațele încrucișate,
în rugăciuni rămase fără glas,
să-mi vindeci ochii de singurătate,
să aflu căutării un popasTot gândul lumii parcă se-nfiripă
prin lemnul în icoane rostuit,
și-ngenuncheat, cum stam, a fost o clipă
în care am simțit că Te-am zăritMi se părea că lemnul Mănăstirii
din timp fără hotare te aduce,
ca să ne ierți la ceasul mântuirii,
la ceas de-nstrăinare și răscruceErai o liniște. Strălucitoare
și tainică lumină de-nceput.
Cuvânt erai, a pace și iertare
pe sufletele noastre așternutȘi cum stăteam, plângând prin înserare,
tot lemnul Mănăstirii suspina…
L-am sărutat și am simțit cum doare,
că era, Doamne, lemn din crucea Ta!Scrisoare lui Serghei Esenin

Ce mai faci, Serghei Esenin?
Ce e viața noastra dincolo de moarte?
Până trecem căile lactee
ce lumini pogoară să ne poarte?

Spune-mi dacă stepele rusești
le-ai luat în cântec după tine,
și tăcerea bolților cerești
te-a primit așa cum se cuvine

Dinspre noi, nimic nu-i nou sub soare,
cum ne știi ne trecem pe pământ….
Uneori doar sufletul ne doare,
parc-ar fi gonit de ger și vânt

Cândva

Cândva, ai să-nțelegi ce se petrece…
Chiar dac-ar fi, în gândul tău, să mor,
cu fiecare clipă care-ar trece
m-aș preschimba în lacrimă și dor

Ai să-nțelegi, cândva, că nu-i uitare
făcută între noi să se aștearnă…
Sunt răsărit, amiază, înserare,
sunt arșiță, sunt viscol lung de iarnă

Ai să-nțelegi, cândva, că nu am cum
să nu fiu ochiul cald, deschis mereu,
să pot vedea când, poate, dai de-un drum
pe care fără mine ți-ar fi greu

Nu pot pleca…ai să-nțelegi cândva
că eu, de fapt, nici nu mai sunt demult…
M-am prefăcut în cer deasupra ta,
ca sufletul, cu teamă, să-ți ascult

Prin parfumul florilor de tei
versul tău răsună mai departe…
Binecuvântat să fii, Serghei,
că trăiești si dincolo de moarte

Sufletul meu

Sufletul meu e un cânt
pururea dăruit
celor ce cred în cuvânt
și-n dragoste, nemărginit

Sufletul meu e-mpăcare
pentru cel ce la el s-a oprit,
odihnă e și alinare
pentru cel rătăcit

Când din lumină se-adapă,
sufletul meu e-o fântână
din care cei ce beau apă
pleacă cu inima bună

Câteodată, îngenuncheat,
se face icoană de sare,
pe care s-au vindecat
râuri de lacrimi amare

Cât cerul deasupra-mi rămâne
și-n iubire sunt ocrotit,
sufletul meu e o pâine
pentru cel ostenit

Într-o fără sfârșit căutare,
la care mereu se înjugă.,
sufletul meu e iertare,
sufletul meu e o rugă

iunie 2016

Acasă

De orișice m-apropii privirea mi se-alină.
Pe fiecare carte, păienjeni de lumină
și-au depănat viața din care au trecut
în pânzele de stele pe care le-au țesut.
Fotografia mamei, cu-același colț de lună,
tăcerea înserării o deapănă-mpreună.
Din altă poză, tata parcă-mi întinde-o mână
să-l simt cât de puternic prin vremi o să rămână.
În altă poza, iată, sunt eu cu ei de mână,
când primii pași mă-nvață, în curte, prin țărână
Perdele-ngălbenite cad pe pervaz și geamuri,
afară, frunze prinse pe tot aceleași ramuri…
Și sora mea-ncălțată cu prăfuite ghete,
se joacă, într-o poză uitată pe perete…
Dintr-un cuier, o haină, de guler agățată,
mi-arată mâini, și umeri ne-ncovoiați, de tată…
Văd cât de drept se-ntoarce din zilnica-i povară,
și-i simt, și-acum, mirosul de muncă și țigară,
iar glumele-i făcute cu drag și bucurie
atât de clar răsună… Și toată casa-i vie
când mama, iată, strigă că-i caldă, gata masa
și abur copt, de pâine, înmiresmează casa

Cu mâna scutur praful pe-o poză așternut,
îmi pare o icoană pe care o sărut:
ce tânără e mama în ia înflorată
că nicio grijă chipul și ochii ei n-arată;
părinții mei, când tineri, se-mbrățișau cu foc,
gătiți în haine albe, de slujbă, sau de joc…
În părul lor ninsoarea nu-și așternuse pata,
copilul meu e astăzi de-aceeași ani cu tata
din pozele pe care, prin lacrimi, le privesc…
Doar eu simt că, prin vreme, tăcut, îmbătrânesc
Dacă-mi arunc privirea, din tinda casei noastre,
cărările-s aceleași, și-aceleași zări albastre
pe dealuri de cărbune luminii-i taie cale.
Și Motru-aceleași ape tot leagănă la vale,
și-aceleași holde-ntinse se pierd în depărtare,
urcând în spice coapte tot aurul din soare
În toate simt că-i suflet. Dacă vorbesc sau tac,
în mine urcă doruri și lacrimi fără leac.
Și ce curat e totul, și rânduit, de parcă
pe toți ai mei la viață i-așteaptă să se-ntoarcă.
Numai pe mine, doamne, nu mă mai regăsesc,
nimic nu mă-ntretaie cu chip copilăresc,
nici Steaua mea pe ceruri nu prinde-a se-ntrupa,
și nimeni nu mai vine să-mi spună: „nu pleca!”

Elegia sufletului

Și timpul se făcea depărtare. De piatră,
de sare.
De-atâta liniște secundele cădeau
ca niște aripi triste,
trecătoare…
Le simțeam cum în locul meu mureau

Mă vedeam copil.
Ochii mei
sprijineau un cer de mirare.
Făceam primii pași, flori de tei
ningeau deasupra-mi
sfântă iertare

Visam fericit. Doar timpul știa
singurătățile ce-aveau să vină,
cum tot ce iubeam
se va preschimba
în țărână și tăceri
din lumină

Am vrut să-nteleg
doar o parte din drum,
doar o parte din calea ce mi-a fost
hărăzită,
dar am văzut cum se face deznădejde și scrum
carnea pe oasele mele răstignită

Așa că mi-am schimbat trupul
pe cuvinte
să pot să-mi văd sufletul,
și să-l ascult…
Poate de-aceea știu taina ce mă poartă-nainte –
dacă voiam să trăiesc, muream demult

Mamei

Ai bătut lumea largă, ostenită;
ești numai dor din tălpi până-n creștete.
Ești plină de griji, nedormită.
Odihnește-te!

Pune-ți capul pe pernă. Visează.
Drumurile ți-au frânt sufletul, picioarele.
Văd că ochii încă-ți lăcrimează
desi plânsului i-au secat demult izvoarele

Ai vie-n privire blândețea
deși cearcăne grele ochii au prins.
În genunchi sărut bătrânețea
luminii care te-a nins

Câtă liniște-ai pe frunte, pe tâmple;
chipul tău e-o icoană de sare
în fața căreia, mereu, mi se umple
sufletul de blânda ta iertare

Bine c-ai ajuns, că lumea toată
ai putea-o, veșnic, rătăci…
De nu mă vedeai încă odată,
știu, măicuță, nu puteai muri

Testament

Știu, anii încă nu se-ntunecară
și încă multe drumuri sunt de mers,
vieții-i sunt dator o primăvară,
și ție încă-ți sunt dator un vers

Cărarea vieții mele toat-o strâng
într-un cuvânt cu slove de lumină
să-ți fie, pururi, pavăză și gând
prin vremurile care or să vină

Te-am învățat că lumea e senină
dar și că asudat e gustul păinii
și-am vrut să știi că noi avem o vină,
noi nu putem muri când latră câinii

Am vrut să știi că, de-a rămas o cruce
pe care sângele nu s-a uscat,
sunt pregătit, întâiul mă voi duce
să nu mai fie nimeni vinovat

Când voi pleca, în loc de lacrimi grele
să mă petreci cu sufleul deschis –
îți las în grijă cerul meu de stele
și lumea mai bogată cu un vis

Trecere

Cu fiecare gând
pe care-l scriu,
care tăcerea de cuvânt
o desparte,
simt cum în mine
se face târziu,
și mi-e liniștea
tot mai departe

Cu fiecare clipă
prin care-i rostesc
inimii glasul în care să bată,
simt cum, tainic,
nepământesc,
lumina, întreagă, se-arată

Poate în toate
e numai un semn
să nu mai fii, suflete,
atât de semeț
ne vom despărți oricum,
dar a fi demn, până la capăt,
e marele preț

◊◊◊

Poezii Ion Bogdan Ștefănescu

iunie 2016

EvAdam

Zămislit din coastă de flaut
Prin cânt desprins din os stingher
Orbiți de soare
Soartă prin fanare
Ne rugam
EvAdam

Adam – Eva – Adam
EvAdam

Căldura sfintei treimi
Casele bărbaţilor
Prin femeia
Din os bărbătesc

Oglinda cu două răsfrângeri

Desculț cu inima sărată
Prin cercuri de turcoaze
Lumină încruntată
Rostogolit în colbul acru
La umbra ulmilor cu foşnet sacru
În zvonuri reci
Melci uscați, apă stătută
Strig:
Mă dau pe-un cucurig!

Haiku

Luciul apei fără să știu
până am devenit umbră
punct

Cercul deschis

priviri și nume
suind spre tine ca un foc de cometă
încă o dată
semne atingeri

Iarba din adâncuri

bântuit de raze
o siluetă îmi topeşte sângele
spre iarba din adâncuri
unde
argintul viu se zbate
în plasele pescarilor

Debarcare

tăcere
mii şi mii de licurici
în coșul pieptului
bărcile cu miros de scoici
s-au prins de mâini şi picioare
sar din bărci înviații
din adâncuri

Lecția de sexologie

s-a anunţat sfârşitul lumii
toţi oamenii s-au năpustit să facă sex
unii mai circumspecţi au practicat sexul protejat
Dumnezeu cu mila
pietrele sunt pietre
iubesc pământul în orice anotimp
păsările sunt păsări
iubesc aerul oriunde s-ar afla
oamenii? Dumnezeu cu mila
sufletele se-nalţă
trupurile
putrezesc în pământ

Cubism

umbre care-și întorc spatele
vocea desprinsă din buze
întredeschise:
de două ori cânt
odată vânt
o dată sunt
de două ori gând

Artă

aer =
trup viguros
cu sânge
în care îți poți oglindi speranța

apă =
cer de pământ
cu păsări
în care îți poți îngropa frica

foc =
arbore înfrunzit
cu umbră
în care îți poți adăposti strigătul

linia dreaptă =
cerc de şoapte
nerostite

Paranoia

ultimii paşi
rugăciune
vor călca mai departe pe vârfuri
eu
singurul om fără ultimii paşi
voi aplauda
o salbă de piruete evanescente

Lunetistul

miros aprins
prelins
din ochiul neatins
albăstrind copacii
zăpada din priviri
pasul ciutei arămii
printre stihii
printre cei vii
și maci încă nepictaţi

Fuga

în fiecare dimineață
când totul pare să o ia de la început
şi soarele
şi apa
chiar și vecinul cu funduri de sifoane la ochi
zilnic scos la plimbare de câinele Lord –
un câine meloman care ridică piciorul invariabil
la roata maşinii –
în fiecare dimineață
când totul pare să o ia de la început
şi soarele
şi apa
eu îmi acopăr fața
pe care nu am privit-o niciodată în oglindă
– fie vorba între noi –
habar nu am de culoarea ochilor mei
nici măcar dacă e o față de femeie
sau de bărbat
sau dacă a zâmbit vreodată
în fiecare dimineață
când totul pare să o ia de la început
şi soarele
şi apa
eu îmi acopăr fața
cu o altă mască
şi trag uşa după mine
trosc!

Invariabila partuză

tavan alb
ochi închişi cu uimirea de peste zi
încerc să mă rog
„Facă-se voia Ta”
femei cu sâni amușinați
licitează amantul din mine
invariabil partuza zgomotoasă
dimineața promit în fugă
să termin cărțile începute
mincinosul de mine!

◊◊◊

Veşti din lumea cealaltă

Sorin Golea

iunie 2016


ce trudă-i în toate. ce straniu
se desprinde pielea lucrurilor
e gol, de nimic!

ce este noaptea?
dacă nu
o cădere de ape
tăcute… nu,
greţoasă e vorba!

toate obiectele
vor adevărul
de la mine –
ceea ce este,
doamne,
foarte
greu!…

între a
merge pe ape
şi a zbura
e o diferenţă
de câţiva ani.

cine? vrabia?
nu – o fiinţă cenuşie,
cu doi
paşi
mai în faţă;

momentul otrăvurilor.
clinchet al ciocnirii valenţelor
apetente. cuvinte surori – el

până când.
nu voi mai avea nevoie de
nicio tradiţie.
– curbura iubirii.

este fiul omului şi
fiul
domnului, şi-n acelaşi timp
a spus:
nu!

rugaţi-vă ca acele lucruri
să nu se întâmple
iarna!
Poem cu sincigașfiecare vorba îşi cere locul –
ce este locul? nesfârşit strigăt, nesfârşit,
timiditate mortală umbrită de socul
sub care sebastian a adormit?…un vis al obrazului ţepos,
oboseală cu rădăcina ascunsă,
copac tânăr, stejarul ghindos –
cavaler! îşi serbează ziua apusă.primavară; nu e nimic de făcut,
friguroasă vedere, rece norocul;
chinuit, schiopătat, neplăcut -în pacea nucului se aprinde proorocul,
sebastian oprind caii, cu trupul osos;
nebun, înflorind în umbră, lin: socul…Zborzbor. aplecat către stânga –
mânat de plăpânda
putere. verzi, nedoriţi,
niciodată – coji maronii. flămânda dorinţă
încordată-n tufişuri. într-una;
galbenă,
înfiptă în crengi: luna.Zidireeu ce substanţă să-i cer
lui dumnezeu?
decât zidurile, frate? tu
eşti bine? eu sunt bolnav, în parte
de lucrul galben, care vine. bune ziduri
dimineaţa! uluitor;
pe cine să omor? pe
cine?Liniștecădere.
albire a marilor lucruri
trecerea lui 2
în 1.
înapoi – nici nu se ştie dacă
rău – imponderabil;
omul sângerând lângă volga
neagră. praful sinistru –
singuratic.
ce nu trebuie vorbit?Câinele nu are.
doar blana e neagră,
în rest, capetele noastre.
dinţi. vânătoare regală;

◊◊◊

Octavian Mihalcea – Versuri

iunie 2016

Uneori străine

Vor fi definitive salturile departe de lumea
prăbușită, ca într-un desfășurător peste care
plutesc lumini efervescente.
E jos durerea, fără echilibru…
Mister obscur înconjurat cu pământ.
Acest sânge traduce profunzimi uneori străine.
Evadare în focul interzis.

Singurătate

Cercetează complexitatea dorinței, amalgam
insomniac ce încercuiește sufletele.
Poate fi străinul sfărșit.
Cerc plutitor, exilat înspre spațiile meduzei.
Așa se nasc visele strâmte – încrâncenat de
intangibile.
Singurătatea indentității pierdute sau
disperarea sau fericirea punctului viitor.

În ramă veche
Lui Alex Ivanov

Am iubit corpul!
Ochi tăiați alungă liniștea din ramă în ramă.
În rană.
Palme și coarne împletite primăvara citesc linia
vieții.
Doar o nebunie verde.

Pasărea lui Hermes

Despre interiorul lui Achile, fără nicio undă
anxioasă, fără durerea întâmplărilor bruște.
Contra spaimei – pasărea lui Hermes, lebăda
încheiată cu succes, simțind fericirile, poate
apropierea morții.
Solidă specie înaltă cu gât foarte îngust.

 

Balans

Studiul scarabeului întunecat dintr-o fotografie
gotică, pe scena din faianță ascunsă după cub.
Prin balans denumim orice aproape refuz.
Evadare.
Minime dansuri negre.
Figuri strălucind în umbra sarcofagului.

Fin de siècle

Zig-zag pe Sena.
Lungile galerii ale apei, geometrie rotunjită
după știutul plan fin de siècle, când ființa urmei
se suspendă.
Vecinătatea argintului.
Flori părăsite acoperind decorul.
Masive arme verticale.

 

Dincolo de expresie

Simpla iluzie se petrece și fuge pe întregul
drum al cursei cu apa.
Trecut lângă viitor.
Vară abstractă desenată prin copaci.
Spectrul intens, ca o regulă a multiplicității.
Mult așteptatele răspunsuri vin cu himerele
viețuirii dincolo de expresie.
Acum închinăm forma tristă, alunecată.
Urmează proba supliciului divers.
Posibil de neexprimat.

Pete dulci

Mereu concluzii ingenioase, desigur foarte
contestabile.
Un satir baroc înțeapă tablourile.
Pe lângă justiția oamenilor.
Mondenă pătrundere, vizibilă prin sticlă.
Viețuire implacabilă odată cu veninul, lupa
oricărei camuflări la plural.
Dealtfel, luxul apare diferit printre pete dulci.

Doar un privilegiu

Cele ce se petrec fug mai mereu.
Gest fluid, iluzoriu.
Metronom la niște porți fertile.
E doar un privilegiu relativ.
Kali-Yuga: sculptura în sânge.
Teroarea cărnurilor, între moarte și vers.
Formă de trai, minciună cu sensibilitate la frig.

Câteodată sepia

Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă
liniștea unui timp necunoscut.
Apariție fără milă.
Câteodată sepia, pentru că melancolia
împodobește fiecare pod tulbure.
Adâncimi sihastre peste amintire.
Posibilă sentință, epilog fără încetare.

Castel

Serile adânci, tot mai regretate, vestesc
Veneții discrete, mereu noi, mângâieri de măști
pierdute printre portrete.
Din globul puțin cunoscut vorbește legea
verdelui cel mai adânc.
Valul – înaltă robie miraculoasă.
Punere în scenă. Castel vestitor.

După strigăt

Enigma pietrei ascuțite urmează, în relief,
aglomerarea.
Distanțele vor fi mereu altele.
Modificate alunecări ascunse după strigăt.
Răsucire a vieții într-o poziție nesupusă, la fel
ca sclipirea sângelui prin labirint.

Ape mari

Cum ar fi să vrei, câteodată sincopat, inițierea
purificatoare a brândușelor?
Dar a trecut vârsta.
Azi aștepți judecata artificiului.
Mult farmec inutil întins peste chipuri.
Neîncredere în veșnicul deget ascendent al
oricărei deveniri.
Mâine vom chema echilibrul focului purtat pe
aripi mari, cât mai departe.

Demult

Deplasare, deplasare…treptat către alte cruste
din univers.
Consecința fugii vine cu detaliile adânci.
Vitrina unui timp născut demult.
Mișcări străine însoțesc vigoarea fragmentului.
Pulbere albă pe negre păsări.

Eter

Este realitatea unei chei.
Exil trist prin flăcări diafane.
Oglindă exotică sub stăpânirea nepieritoarelor
rădăcini.

◊◊◊

Marius C. Nica

iunie 2016

Ivonei

Ai obosit inima mea..!
Îți scriu acest poem în lacrima unui damnat,
te cuprind, te caut, te aștept, dar…
niciodată nu m-ai ascultat.Ai obosit inima mea…!
de-atâtea ori îmi vorbeai cvu multă încrâncenare,
te ascultam cu totală indiferență
prefăcându-mă cpă nu știu ce te doare.

Ai obosit inima mea…!
Împovărată de-atâtea neîmpliniri rostuite,
alerg înspre tine și vreau să te întreb:
cine pe cine astăzi tot minte…?

Ai obosit inima mea…!
zbătându-te într-o necuprinsă povară,
cineva parcă ar voi cu tot dinadinsul
să te alunge din mine… afară!

Tropotul ierbii

Umbletul secundei
mă reîntoarce uneori
din lunga plecare,
destrămând anotimpul,
când sufletul se pregătește de echinocțiu
presimțind întoarcerea în Sine.
Vuietul mării
pătrunde în ghiocuri,
constelația aburului devine uitare;
Cuvintele își pierd învelișul
când tropotul ierbii
așterne-n clepsidre
recifuri de sare.

Maria țiganca

Copil fiind cu lacrima de-o seamă,
nu credeam că voi plăti atâta vamă
ca în necuprinse râuri subterane,
nu deslușeam izvoare diafane.
Mă înveleam cu noaptea din câmpie
Când trupul verii era o reverie,
Alergam prin rouă încercând norocul,
Maria țiganca îmi arăta ghiocul,
se încrnta precum vânturi ursuze
ascunzând suspinul pe buze,
îmi arunca ochiade pe furiș
trestia nopții ieșea din ascunziș,
călărea buimacă pe un singur cal
să aducă corabia vieții la mal.
În zori dispărea precum o clipă
aruncându-mă într-o nouă ispită…

Prin ani i-am zugrăvit iarăși chipul,
pieptul mă arde, mă arde nisipul…!

Remember – Ilustrului Valentin Leahu

În toiul nopții să te duci
la Crâșma de la Țâțe-Dulci
să bei doar un sirop de nuci
și o salată de lăptuci,
momeală numai pentru prunci,
la Crâșma de la Țâțe-Dulci.
Metresele te-așteaptă-n pod,
consumă pe ascuns doar iod
ținând în brațe câte-un plod
și întristate fac un nod,
în așteptarea altui rod.
A spus aseară Mister Rada,
să fiu atent să nu înghit iar nada,
acolo este Intifada,
ai multe șanse să o încurci,
te văd sarmale-n foi de nuci
cum ai fost pe la răscruci
la Crâșma de la Țâțe-Dulci.

Peisaj

Am visat că ningea pe Siriu,
totul se derula pe viu,
doar bărcile cu burțile umflate
arătau ca niște dughene privatizare.
În buzunar aveam o bomboană de eucalipt,
alergam prin nămeți să nu mă vadă
vreun mațe fript,
nu întorceam capul spre pensionari
să nu dau cu ochii de vreun colaborator în ițari…
Eh, treacă-meargă, iată un chioșc drăguț
s-a privatizat, vinde pene de struț,
acolo aș vrea să cânt și eu la vioară,
până ies lucrurile din matcă afară.
Să defilez, pe un cadril, înfoiat precum curcanul,
copiii să strige-n delir:
ne-a ocupat „NIRVANUL”!
Ninge pe Siriu ca-ntr-un superb decor,
sub bagheta unui poet-dirijor!

Apoteocii

Devenisem prea oniric,
consumam acid clorhidric
și din când în când mercur
pentru toate-acestea: JUR!
Alergam prin intersecții,
unde tropăiau abjecții,
vorbeau despre saramură,
ucigând câte-o nervură,
obosiți de așteptare
în antologii sumare…
spunând că sunt sicofanți,
de critici împăunați,
ne privesc din alte spații,
se produc din nou mutații,
îngropând voit talanții.
Nu-i ajungi nicicum la nas,
ipohondrii de pripas,
au dureri diamantine,
nu au gram de rușine…
sunt doar clasicii în viață
te inundă câte-o greață,
trepăduși autohtoni
pentru noi sunt avortoni…
Uneori sunt inefabili
dar rămân mereu gonflabili,
am să beau acid clorhidric
să fiu iarăși un oniric.
Nu-i nimic, acesta-i mersul,
nu ucid eu Universul…!

În perimetrul rău famat

În perimetrul rău famat
sunt un fante devorat
de o aspidă ce zâmbea frumos
în stilul ei aventuros,
inoculând sărutul prea libidinos…
În seara aceea nu avea aloe,
și am strigat din nou, Ahoe…!
iar în strânsoare abrațelor candide,
mă perfpeleam cu lemnele-n firide,
iar mersul meu așa pervers,
m-a cotropit și un abces;
măseaua ei, crescută-n cerul gurii,
va pune stavilă doar urii…
imperturbabil meditam feroce,
nu mă simțeam deloc atroce,
mă încercau doar stări păgâne,
când Eul a șoptit: trezește-te bătrâne!

◊◊◊

Ioan Topârceanu

iunie 2016

De despărțire

… ochi de întuneric
şi faţă de taină suferindă
cu surâs trist
aprins la lumânare
ce domol pogoară-n rugăciune
spre izbăvire
că altă cale nu e…
… de n-ai fi tu
n-ar fi vârful de iubire
cu patimile ce m-or năvăli
ca hoardele-n plăcere.
o,ce târziu te redescopăr
în lumea înveninată de minciună
dar somnul tău de veghe
nu-mi este alături
iar visul meu piere
ca o mireasmă de pădure
împletită-n lacrimi
şi durere
în vârful de viaţă
al gândului bătut şi ars
de iubirea rămasă în veghe
că cine ştie câtă va mai fi.

Pământ de plâns

… despicând gândurile durerii
nesfârşitele dorinţe
trec una după alta
pe văile sufletului
pentru a nu şti câta oară
istovindu-mă.
… zilele aleargă
ca un vânt otrăvitor
cu îmbrăţişări către somn
şi mângâieri deasupra gândului
când corabia mea se va topi
cine se roagă pentru sufletul meu?
pământ de plâns
nici o lumânare nu va străjui
somnul meu
întunericul îmbrăţişindu-l.

Stare

… durerea ţipă adânc
printre fâşii de cer ce pătrund
in clipa ţesută de melodii
aleargănd pe brazdele timpului
mistuind miezul de putere.
vântul sărută obrajii
brăzdaţi de întunericul gândurilor
iar faţa se spală cu apă solară
simţind picăturile de sânge la fiecare pas.
… totul pare un nesfârşit
şi o linişte desăvârşită coboară din înălţimi
în căderea fără scăpare
cu ochii aţintiţi spre cer
privind dansul ultimilor demoni
în cântări biruitoare.

De prea multă prezență

…mângâiind buzele pământului
timpul
obosit de prea multă prezenţă
se va retrage în spatele cerului
iar noi
noi, ne vom retrage dincolo de lucruri.

Valul de lumină

… alerg în urma cuvintelor
cu sufletul ce îngenunchează-n ninsoarea
arborilor înfloriți de uimire
în visul meu se zbate un drum
între ieri și între mâine
un val de lumină.

… vântul se sparge în țăndări de cuvintele
ce sunt tot mai pline cu pământ
lumina stă rezemată de clipa
când anii se aud cum se ridică la cer
aflând că-mi șuieră amurgul prin oase.

 

 

Valul de lumină

…mi-am împachetat plânsul între palme
ca să fie și la mine în cuvinte lumină
că cine știe ce răni mă vor ajunge din urmă
sau ce bucurii ale clipei mă va urmări
câtă lumină mai am
în singurătate mea mică.

Valul vremii

… valul vremii lin se scurge
ca un fir de mărgărint
aducând în părul nostru
ale sale mări de argint
ce sporesc în ciudă parcă
după cum se alungă anii
ca-n poveştile din carte
parcă aud cum plâng castanii

…totul trece numai timpul
parcă face înadins
fuge-n pasul său netrebnic
ce loveşte-n vadul stins
revenindu-şi după veacuri
el,acelaşi stâlp de piatră
ce păşeşte de milenii
peste tot, nimic nu iartă

….totu-n goana lui se schimbă
omul, dragostea, natura
zâmbetul devine rece
focul nu mai dă căldura
ce-o dădea precum odată
când ardea în timp mereu
el îngroapă om şi floare
în străinul curcubeu

…ce se-ntinde ca un şarpe
ce nu este, dar îl ştim
drept o piatră grea şi rece
şi de care ne lovim
făr-a şti care-i urmarea
lin , treptat şi inerent
căci târziu îi simţi mireasma
prin imensul trascendent

…cât n-aş da să-i rup coroana
s-o sfărâm strivind-o-n mâini
să-i răpesc doar veşnicia
ca să nu mai fim bătrâni
să rămânem precum dânsul
tineri, reci şi invizibili
să călcăm cu-nverşunare
peste anii cruzi, teribili

…totul trece-n astă lume
totul parcă e un vis
el se scurge ca o rază
din neant spre infinit
în cadenţa sa eternă
legănându-se tacit
între zare de lumină
şi-ntuneric din zenit.

Poem despre ființă

…între două nopţi
fiinţa
răstignită între
a fi şi a avea
se pierde-n necuprins.

Trece un semn

…prin liniştea mea
mai trece o iarnă
mai trece un semn
vestindu-mi de el

…în şoaptele timpului
desluşesc balade
triste şi vesele
anotimpul se rupe tot mai mult de el
iar eu
un ram din tulpina lui
mereu încerc să-i chem numele
spre o altă primăvară.

◊◊◊

Scrisorile cavalerului-egretă
și alte poeme

Tudor Artenie

iunie 2016

1dragul meu
sunt îngrijorat pentru tine
ai febră
slăbești
și ești tot mai puțin atent
la mersul lucrurilor
sunt și eu străbătut de frisoane
m-a durut pieptul
mi-a amorțit mâna stângă
nu mai port ceas și nu mă mai închei la mâneca
de la cămașă
am luat aspirină cu apă multă
și am băut infuzii de plante de la munte
ca să îmi lărgesc arterele cât mai bine(Preocupat vizibil de soarta destinatarului, îngrijorat chiar)ar trebui să consulți un doctor
am un prieten bun la un spital vestit
aș putea să te recomand
au condiții excepționale acolo
te văd dimineața bărbierindu-te
dar îmi pare că nu o faci cu aceeași grijă
dintotdeauna
îți rămân fire strâmbe pe obraz(Se plimbă de-a lungul bibliotecii, pipăie cărțile, dar dacă regizorului nu-i place această mișcare, îl poate pune doar să privească, scurt, spre cărți)aș vrea să te îndemn să citești
dar nici eu n-am mai deschis o carte de mult
orașul și treburile de fiecare zi mă înghesuie(Privește pe fereastră sau spre aripi, nu are nicio importanță)trebuie să îți spun că nu îmi place orașul
mă obosește și mă însingurează aglomerația
graba praful mașinile oamenii
fac foarte multă gălăgie oamenii
umplu străzile de larma lor
nu știu de ce au nevoie de zgomot
închei acum
dimineața și-a intrat în drepturi
trebuie să iau metropola în piept
voi lua preventiv aspirina pentru artere
îți doresc să ai o zi cât mai liniștită
aștept să îmi răspunzi
al tău
Tudor Artenie(Se retrage pe o ușă despre care nu știam că există. Ușa poate fi oriunde. Umbra a dispărut de la birou, acolo stă acum celălalt, dar e numai în cămașă albă, fără papion)2(Acest monolog e violent, personajul e vizibil agitat, mișcările sale sunt repezi și dezordonate, respirația îi e adesea sacadată. Se vede că are febră, ochii îi strălucesc, regizorul poate cere să i se monteze două becuri mici de lanternă în loc de ochi. Trebuie să se plimbe mult în timp ce vorbește)
salutare
om serios
te văd elegant cu papionul cu picățele
cu stiloul bine umplut și cu bateria telefonului
mobil încărcată la limită
iar iei viața ca pe o misiune serioasă
îmi închipui că te deranjează să nu poți face
plinul la mașină
și să nu ai bani pe card ca să umpli portbagajul
sunt rău și sarcastic
mă doare pieptul și sunt în transă
sunt în dialog cu Dumnezeu și cu iadul
înțeleg că se apropie finalul
am ajuns foarte departe
sunt cu mâinile în lumină
am învățat să mă rog și să-l scuip pe Satana
am pregătit o albie de plastic ca să spăl Moartea
pe picioare(Aici, cu o introducere simplă de genul “iată un poem”, cavalerul-egretă poate recita poemul “în fiecare zi îmi pare rău”, ce poate fi găsit în partea a doua a cărții)am genunchii juliți de dragoste
dragostea aceea febrilă și nerăbdătoare
azi noapte m-a certat Sfântul Pavel
făceam gargară cu agheasmă ca să scuip dracii
deliram și mi-a apărut el
era în uniformă de legionar al anticei Rome
dar era bătrân și slab și îi rămăseseră largi veșmintele(Se așează în genunchi și deschide lar mâinile, iar aripile din tavan încep să bată)m-a certat pentru dragostea mea febrilă și nerăbdătoare
a râs în hohote când a văzut cum mă pregăteam
să spurc dracii
mi-a explicat încă o dată că dragostea este îndelung
răbdătoare
este plină de bunătate
dragostea nu pizmuiește
nu se gândește la rău
i-am zis că știu povestea
să mă mai scutească
am un pic de treabă
cu agheasma și cu viclenii mei amici de cârciumă(Se așează pe un taburet care trebuie să fi fost acolo dintotdeauna. Privește sala)nu mai beau
dar e ca și când aș fi beat zi și noapte
îmi arde creierul
se învârt roțile
e semn de schizofrenie
mi-a părut rău că l-am repezit pe bătrânul Pavel
e sfântul meu preferat

◊◊◊

Din volumul Confesiuni

Walter Johrend

iunie 2016

***

Sorescu a fost un oltean
șmecher,
fără cultură antică.
Dacă
ar fi citit
tragedia greacă,
ar fi ales
la fiecare răscruce
calea cea înțeleaptă.
Dar
oltenii sunt căpoși.

***

De când mințile bolnave
se zbenguie prin medii
invocând libertatea cuvântului
am început să-mi cenzurez biblioteca:
i-am păstrat pe Dostoievski,
Scufița Roșie, Albă ca Zăpada
și câțiva pitici cuminți
care nu se laudă în public cu
dimensiuni intime.
Încă sunt nehotărât
dacă îl pun pe Faust la index
sau îl ard
pe aragazul din bucătărie
când îmi încălzesc
ciorba de vacă nebună.

***

Am citit o carte
despre o mamă care își iubea copii,
mă rog, era capră
și singurul dușman al copiilor
era lupul.
Este o carte bună,
analizată din punct de vedere
al ultimului:
ce caută, de fapt, o capră în pădure?
Lupul?

***

Cineva spunea
că animalele sunt mai curate
decât oamenii,
fiindcă nu poartă haine.
Acel cineva
nu te-a văzut niciodată
îmbrăcată în doliu.

***

Singurelele vietăți nealese de Noe
să urce în arcă
au fost carii.
Au venit nechemați,
și au fost cuminți,
și au răbdat foame,
ca să nu încalce cuvântul Lui.
Că suntem pe pământ,
o datorăm sacrificiului dușmanului
care, poate, tocmai în clipa aceasta
își sapă cotlonul
în piciorul patului conjugal.
Nu știu de ce naiba
noi
am început să găurim
mințile și sufletele, și carnea semenilor
cum carii,
deși ne aflăm și azi într-o arcă
plecată spre nu se știe unde…

***

Sinuciderile
sunt axiome ale geometriei euclidiene,
umbrele sferelor imperfecte
în fotoni presupuși a fi;
sunt morți neverosimile
explicabile doar prin fața
nevăzută a lunii,
de pe pământ.
Din restul sistemului de sfere,
luna ascunsă nouă
este tot o emisferă,
o jumătate de dovleac
cu sâmburi umpluți de praf
pe care sinucigașii
îl pot înghiți
doar cu pahare de vid.

***

Totdeauna am avut senzația
că plutesc prin molecule de sare
când mă întâlneam cu femei
în ciorapi de doliu.
Negrul stă bine pe coapse năpădite
de celulită, pe sâni în care
cancerul dansează în dosuri de sfârc,
dincolo de granița aceea
în care se naște viața și tu mă doreai
să-mi revărs surplusul de minte.
Acum, când plutesc peste oraș
și tu mă ții de mâna tremurândă
ca să nu mă lovesc de hornuri
și de amintiri încrestate în piatra cubică,
porți pantaloni din păr de cămilă
în care pizda ta îmbătrânită
tresare degeaba la Fuga lui Bach,
celebra în re minor.

***

Cei morți ne rămân în amintire
ca o durere, acută din când în când,
care nu trece cu frecții de oțet
sau extras din coajă de salcie,
și nici cu chimia ascunsă
în denumiri misterioase ca
algocalmin, antidoren sau ibuprofen.
Cu timpul,
durerea devine suportabilă
apoi, aproape că dispare.
Și când nu o mai simțim de loc
cei duși nu se întorc în mormânt.

***

O țară cu oameni puternici
nu are nevoie de cultul eroilor,
ei înșiși fiindu-și suficienți
ca statui umblătoare,
lăsând parcuri și scuaruri
porumbeilor și ciorilor,
ca să-și depună găinații
pe memorii inutile,
și în liniște.

◊◊◊

Năluca în pustă

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)

iunie 2016

Între coperţile aceleiaşi vieţi

Ţi-ai închis toate şansele-n teamă,
ai buzele cuprinse de remuşcări,
mă desenez în ochiul tău sub pleoapă
şi alunec însingurat pe pietrele apei
până nu mă mai recunosc
nici punct într-o formă-n mişcare.Îmi spui că noaptea se presează peste zi
între coperţile aceleiaşi vieţi,
noi suntem deja două file puse-ntr-o carte
de năduful care ne roade clipele
pe dinlăuntru prea mult.

Orice iubire durează cât vrei să o întreţii,
şi femeia se simte în flăcări
iar jarul e puternic, nu pune altul apă pe el
cum ai pune gheaţă-n whisky ieftin.

Devenire

Mai încercă odată
numele Lui să mi-l lipeşti
pe faţă, pe gură şi-n palme,
cu inima săgetând răbdarea
când prin trup îmi urcă
încrederea bătută-n cuie
cu ciocane de piatră.

Întreg dacă mai sunt
am inima în zbor fără timp
până străpunge înaltul,
de nu mă mai întorc
şi mă vindec de neînţelegerea lumii,
devin întrupat fără corp.

Cautaţi liniştea prin zicerea cuvintelor
acolo unde se constituie întregul
şi se alungă singurătăţile,
iar eu devin cel ce n-am fost,
pun plete luminii
să se răsfire prin raze.

Cuprins de remușcări

Nu şi-a pus perna sub cap să se culce
a mai rămas o vreme în agora
să-şi măsoare cu ochii mulţimile dinlăuntru,
să evalueze cercul în care se învârte.
Şi-a pus ordine în gândurile răvăşite,
avea o apăsare-n tâmple ca după o furie,
ceilalţi dormeau pe o altă axă a binelui.

A rămas deoparte cu insomnii paradoxale
ce săpau conţinutul până la rădăcini,
căuta oasele timpului îngropate în veşnicie,
nervii îi deveneu duşmani,
aşteptau la fiecare colţ de întuneric
ce făcea ochi ca un câine sub gard
şi te muşca pe furate.

Visa cum se dezbracă o femeie tânără
aruncându-şi hainele-n dezordine,
cuprins de remuşcări,
le ierta pe toate pentru ifosele lor
şi le acoperea cu iubirea lui necondiţionată.

Te vezi în faţa ta, altul

Spintecă pe burtă întunericul
hălci din el sunt vândute la vrăjitori,
din luciul apei ies capete încornorate
care aleargă după umbre.

Ca un făcut în văzul tău
micile lumini te sperie cu forme ciudate,
vrei să fluieri şi nu poţi,
trupu-ţi devine ud şi rece
ca o piatră pe care o pipăi în apă
şi alunecă prin tine fior de şarpe.Noaptea te scoate din tine-n afară,
nu te mai recunoşti,
te vezi în faţa ta, altul
ce-ţi duce trupul de mână la ziuă.Întunericul se ţese cu ochii mariCresc umbrele pe urmele proaspete,
nu este vinovat nici soarele nici luna.Seara îmi suflă în sân, să nu mă sperie,
înghesuie crepusculul pe linia orizontului.Aromele coapte adie dinspre câmpie
dar nu se iţeşte niciun vânt.Aştept o noapte ca o petrecere-n surdină
în care sunetele şoptesc ademenitor.Întunericul se ţese cu ochii mari
pe unde stelele-şi strecoară privirea.Somnul cât este el de profund
nu mă odihneşte mai mult decât liniştea.Apele nu se varsă în fluvii străine
înainte să se scurgă în rîurile noastre.Dimineaţa vine cu dăruire de sine
luminii să-i pună aură colorată.Soarele mă umple cu ziua de mâine,
mă pune să respir boabe de mărgăritar.Iluzia acoperă trecerea-n fugăOamenii nu ştiu decât să moară,
nu simt să trăiască fiecare clipă deplin
aşa cum o fac fluturii pe fiecare floare,
de primăvara se umple cu dragoste
asemeni perechilor de păsări
mândre să-şi înveţe puii să zboare.
Muritorii nu ştiu ce vor,
îşi pierd nepăsători timpul printre degete,
cad în propriul gol ca într-un hău
peste care nu trece nicio punte.
Iluzia acoperă trecerea-n fugă
ca un somn cu vise frumoase
şi numai bătrâneţea, crudă realitate,
îi trezeşte aproape de capătul drumului,
unul neasfaltat şi cu multe hârtoape
străbătut de multe opri degeaba.Să nu ne îmbătăm cu nicio apăVina celorlaţi muritori pentru pedeapsă
s-a desprins din cuvintele alungate
din propoziţiile cu finalitate imediată
de un descântec la capul deocheatului
ce aşteată să-şi revină.Să nu ne îmbătăm nici cu apă sfinţită,
ori să înghiţim fumul cărbunilor stinşi,
mai bine coborâm în lăuntricul timorat
unde a început să sape iluzia
la rădăcina nervilor care ne somează
să ne ferim de arma duşmanului.Să nu devenim prada propriilor slăbiciuni
pe care trebuie să le recunoaştem
înainte să fie folosite de alţii.

◊◊◊

Pietre din potop

Nicolae Scheianu

iunie 2016

Pietre din potop

Am coborât deodată cu norii
printre muri şi aluni
la apa Potopului
cu un gest – ca al apostolilor
am despicat perdeaua
de sălcii şi răchite
şi m-am prăvălit în apele lui
pe care pluteau
petale uscate de măr
şi-atâtea vremuri
în care n-am fost
cu-atâtea umbre pe care
nu le voi vedeaam putea rămâne aici
pe malurile lui între singurătăţi
ocrotitoare şi bune de leac
să-ncercăm să amăgim ziua
să aprindem focul – ţi-am zis
ia din cuib puii de mierlă
şi-adu-mi-i în palme
laolaltă cu mierea din sfârcuri
şi cu cimbrişorul sălbatic
de la răspântii

tu îţi spălai sânii şi cântai
un cireş în pârgă plutea parcă-n zări
eu culegeam pietre din Potop
rostogolirea lor pe prundiş
îmi răsună şi-acum în auz
ca un morman de secunde
înghesuindu-se toate
într-o singură viaţă

Pietre din potop – II

De nouă ani Potopul
nu mai avea apă în vaduri
şi în nisip
reptilele se zvârcoleau în ouă
nebunii, pe maluri, băteau din palme,
se botezau cu nisip
eu aveam luntrea ascunsă-n răchiţi

la poalele dealului numit de bătrâni Ararat
himerele tuturor veneau în vârtejuri şi se
hlizeau la fereşti sau se jucau pe uliţi cu pruncii
cei păcătoşi şi smeriţii se târau în genunchi
dar nu era nicăieri nici îndurare nici mângâiere
şi nici scăpare

dar eu aveam azimi şi mied
şi un ochean aurit
când au fost gata norii
deja se împlinise vremea scrisă în cărţi
şi ştiam
cocoşii cântau răguşiţi în salcâmi
de vreo patruzeci de zile şi nopţi
şi nu s-au mai întors pe pământ
în ceaţa începutului
pe malul Potopului acolo am stat
un bătrân nemântuit şi alungat din cetate
cu un ceaslov cu un abecedar
pe genunchi
plutind precum o pasăre neagră pe ape
căutând ceva în adâncuri
ceva din înalturi chemând.

Pe malul potopului

Suntem cu toţii pe malul Potopului
mama şi tata, fraţii, bunicii, vecinii, nepoţii
ca într-o fotografie pe sticlă:
morţii lângă vii, viii cu morţii
şi privim fiecare în altă parte
de parcă de acolo-am veni
şi acolo am merge să-ngenunchiem
să ne sfârşim în gura unui nor uriaş
între faldurile unei ploi fără sfârşit
şi vocile noastre se sting între clipocirile apei
şi viitorul curge tot deodată
şi intrăm de-a buşilea în acelaşi trecut
În zadar ne facem semne, ne arătăm speriaţi
în zadar îngenunchiem şi strigăm la Dumnezeul nostru
de-atâta zgomot de valuri şi de-atâta prăpăd
nu ne mai aude nimeni.
Stăm cu toţii înghesuiţi ca într-o fotografie veche
pe malul Potopului
morţii cu viii, viii cu morţii.

Potopul de lângă leagăn

Nu este meritul meu ci al
strămoşilor strămoşilor mei
că şi-au durat vatră pe malurile
dulci-amărui ale Potopului
lângă izvorul care cobora de pe coastă
din care toţi au băut apă şi în care toţi şi-au spălat frunţile
şi m-au trimis mai apoi pe mine
să depun mărturie
că tata în apele lui a adăpat caii
şi hainele mama în apele lui le-a limpezit
şi cu aceeaşi apă m-a îmbăiat
până când m-am făcut băiet mare
şi m-am dedat la învăţare şi la preumblare
mai apoi la beutură şi la femee
că eu primul alfa şi primul omega
îl voi fi scrijelit în nisipul
pustiei potopului
şi-n albia lui m-am scăldat
şi m-am jucat şi i-am alergat lighioanele
picate în valuri
pe gheţa lui am lunecat laolaltă cu vremurile
că şi acuma când scriu
aud un scrâşnet continuu
de paşi pământeşti curgând
spre marea cea mare
fără măsură şi fără-ndurare.

Pietre la crescut

Potopul nu mai curgea decât în memoria mea
vuietul lui îl mai aud şi acum în auz
pe deasupra lui voi fi venit
ca duhurile
vântul i-a-nvolburat valurile
până dincolo de orice închipuire lumească
Ai mei strigau de pe celălalt mal.
Grădina înflorise din nou
mărul se scutura de petale.
De dimineaţa devreme până noaptea târziu
aduceam pietre din albia Potopului
şi le duceam departe
le puneam ca pe ouă în cuiburi
să se facă mari, să crească
şi din fiecare să se ridice stânci
şi din stânci munţi şi prăpăstii
să crească până la cer
şi să mă urc pe spinările lor
mari şi lucioase
poate aşa voi afla de ce
sub piatra mare doarme cuminte
puiul de piatră
poate aşa voi înţelege văzutul şi nevăzutul
uriaşul care mişcă totul
şi-mpinge apele până acolo unde
vederea nimănui nimic nu vede
punctul cel mic în care încap laolaltătoate câte sunt pretutindeni
pe care el le-a creat şi el le conţine
aşa cum cuvântul oamenilor
păstrează-nlăuntru nimicul şi spiritul
viaţa şi moartea în toate dimensiunile
în care nu-ncape gândirea, ci duhul spiritul.
Le-am cărat pe toate acolo unde-am crezut de cuviinţă
căutând mereu să nu stau ascuns de ochii Domnului.
Pe malul Potopului pietrele cresc precum copiii
seminţiilor toate
şi când te-apropii de ele şi le atingi
din vina mea
prin crusta lor se vede nisipul
toată măreţia lumilor de demult
pulberea lor şi nimicul.

◊◊◊

Poezii de Vasile Muste

Țărani la Coruieni

iunie 2016

În fiecare primăvară, când sfârşeau de tras brazde adânci, urcau pe dealuri. Şi, de fiecare dată pământul li se înfăţişa în formă de cruce. Unii spuneau că, tot de fiecare dată, o pasăre uriaşă se arăta atunci în înalturi iar umbra ei îi făcea să creadă că arau mereu o cruce de pământ. Doar copiii ştiau că părinţii lor ară numai în cer. cruci pe dealuri ară om şi plug şi cai răsturnată-n seară brazda până-n rai luminând ferestre îngeri în derivă lumii-acestea-i este

Sexonet

Coruieni la rai oprit
câte zori ţi-am siluit
trup de lume să-nfăşor
să desfac şi să-nfior
fluture vâslind prin rouă
ningă lumea parte-n două
să aud pe găbănaş
în concerte frigul cling
când se-ntoarce din oraş
pe patine cu şparing
doamna brună de la Sâmbra
doar privirile îndure-şi
să-mi asmut pe sânu-i umbra
de rămas în Maramureş

Cu dreptul lunii

sunt cel mai mare poet cu barbă din Maramureş
dacă aş exclude acest amănunt mi-aş crea o serie
de dificultăţi
stau numai cu Luna pe frontul est-vest
şi întoarcem istoria pe ambele părţi

în zori pleca-vom iarăşi din Europa
ca purtător de cuvânt al Lunii am făcut aici tot ce
era cu putinţă
călătoria ne apropie întotdeauna
intercontinentala noastră credinţă

cu dreptul ei voi colinda continentul american
cât despre al meu mai vedem la întrevederea cu
Bush
până atunci cu un regiment de cuvinte
asediez veşnicia la Târgu-Lăpuş

Cărțile de iarbă ale părințilordemult nu mai citesc decât cărţile de iarbă
ale părinţilor dorm noapte de noapte cu ele
sub pernă şi toamnele îmbătrânim împreună
scriu greu părinţii mei mai ales dimineaţa pe
fire cu file de litere subţiri găsesc adesea
boabe de rouă de la o vreme scrisul lor îl
doar intuiesc şi iată poate viaţa toată n-am
făcut altceva decât să traduc
iarba în limba românăInimă încoruienindcâte secole să mă fi rugat până au venit clipele
ceruri rotind
peste locul cu anotimpuri pe toate marginile
ce numai singurătatea mea le-a cutreierat
anotimpuri şi margini aş fi fost chemat
la stingerea lui m-ar fi chemat recunoscut
dacă să nu mai fie ar fi fost umbra nimănui în
căderea mea din drag pentru el nu o voi strivi
sat ai cărui oameni au avut pâine albă doar în
rugăciune născuţi într-un secol nefericit numai
locurile cresc arbori pe marginea drumurilor
noastre din adâncuri
Coruieni – depărtată lumină a memoriei mele
în verdele tău învelindu-mă atunci când va fi
mai puţină iubire acolo
întoarce-voi spre tine viaţa dinspre moarte

◊◊◊

Marilena Velicu

Picture 31

PRIMĂVARĂ TANDRĂ

Ascult cum şuiera vântul
E ultima şoaptă-ngheţată,
Căldura doreşte pământul
Şi iarna se cere iertată.
Copacii pocnesc în culoare
În triluri se leagănă norii,
Prind aripi legate de soare
Mai sus de albastru, condorii.
În susur de râu cristalin
O floare gingaşă vesteşte,
Pe cerul apus violin
Un vechi anotimp se topeşte.
Întind mâna albă de flori
Pe cer curcubeu de iubire,
O primăvară caldă-n culori
Se-apropie tandră, subţire.

IUBIREA MEA ALBASTRĂ

Dă-mi ochii tăi să văd cu ei albastru
Sub clopotul de cer să mă ascund,
S-aştept în noapte geana unui astru
Să-mi lumineze zâmbetul rotund.
Dă-mi gingăşia pruncului din tine
Să-mi fac din ea pecete pentr-o zi,
Albastru fie-mi glasul în suspine
De am să-mi pierd dorinţa de-a iubi.
Dă-mi umăru-ţi puternic ca un munte
Când norii mă apasă tot mai greu,
Smulgând durerea-mi neagră de pe frunte
Să-i dai privirii mele curcubeu.
Dă-mi freamătul tăcerii să-ţi ascult
În respiraţii dulci să-ţi dăruiesc,
Sărut uitat de vânt, nimic mai mult
Albastrului din cer să-i mulţumesc.

AUTOPORTRET
Când m-am născut am inspirat iubirea
Şi-am plâns când lumea nu m-a înţeles,
Dar am ştiut că asta mi-e menirea
S-aştern pe chipuri zâmbete ades.
Mi-au fost ursite mâini încăpătoare
Să pot pe oameni să-i îmbrăţişez,
Şi n-am putut să zbor până la soare
Dar n-am pierdut speranţa să visez.
La jumătat’de secol mă întreb
Dacă mai am în rucsac veselie,
Şi dacă sufletul îmi e întreg
De ce-am tăiat iubiri din temelie?
Privind în urmă am în ochi smaralde
Tremurătoare genele clachează,
Întorc privirea înspre zări mai calde
Nu vreau s-aud cum inima oftează.
Cu fruntea rezemată de fereastră
Nu văd în noapte gândul unde-mi zboară,
Zâmbind într-o reflexie albastră
Capitulez pentru întâia oară.
Îmi strâng uşor halatul peste şolduri
Rostind dorinţe pentru ziua mea,
Durerile le vând la preţ de solduri
Iubirea mi-o ridic la rang de Stea.
ÎNVAŢĂ-MĂ
Învaţă-mă să-ngrop în mine dorul
Să tac şi pumnii să-i apăs pe gură,
S-ascund sub pleoape mute, iar fiorul
Şi ochii să mi-i zugrăvesc cu ură.
Învaţă-mă să plâng fără cuvinte
Ţipătul lupilor sub lună plină,
Să fie scut strigărilor din minte
Să ştiu s-accept dureri după cortină.
Învaţă-mă să merg pe întuneric
Ţinând de mână umbra fericirii,
Primeşte-mă în somnul tău feeric
Şi-nvaţă-mă să-i dau tribut iubirii.
Învaţă-mă să-mi şterg din amintire
Privirea ta-ncărcată de durere,
Să nu mai plâng în nopţi fără oprire
Învăţă-mă să te iubesc…tăcere
TU…EU
Din cărămizi un verde-albastru
Sudate c-un liant de dor,
Mi-am construit un nou pilastru
Legând un răsărit de-un nor.
Din cozi de nuferi alungite
Am împletit cordon de vis,
Pe drum nisipuri părăsite
Îmi cântă-n tălpi refrenul bis.
La contopirea dintre ape
Un fluviu tu, o mare eu,
Şi pescăruşii dau agape
Bătând din aripi curcubeu.
Sirenă eu, tu zbor de fluturi
Uniţi într-un discret apus,
În ochi purtăm ca începuturi
Cuvintele ce nu s-au spus.

Valeriu Marius Ciungan

SISIF PE CASA SCĂRILOR

urcam pe casa scărilor,
şi parcă nu se mai sfârşea,
vopseaua insalubră, de ulei,
striată pe betonul mizerabil, rece,
spoiala varului, anume nedesăvârşită,
o cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea
urcam pe casa scărilor,
cu becuri sterpe, imbecile, muribunde,
halucinând din două în două etaje
tăcutul martor era balustrada plastic infinită
(scurt circuite izbucneau în negre, umezi, filamente)
la îndrăzneţele-mi viraje
urcam pe casa scărilor,
era o lumină chioară, becuri de patruzeci
frumoasă cum ştiam
te aşteptau pe casa scărilor ( şi n-ai trecut )
să treci
urcam pe casa scărilor
var pe manşete pe genunchii altruişti, înţelepţi,
spre casă,
şi rezemat contemplativ lângă tabloul de contoare
părea că urc ( urcam ?) şi poate chiar urcam
o scară nesfârşită, tot mai naltă, mai frumoasă!

BLUES

vibra tăcut secunda pătimaşă, vinovată,
aflată într-un zbor mistuitor, frenetic,
cuvântu-abia mai tresărea-ntre noi
şi levita nedumerit, flămând, bezmetic
genunchiul tău îmi despica genunchii,
călătoream în dansu-acest transcedental,
când mâna-mi stângă se iubea cu mâna-ţi dreaptă
şi dreapta-aprofunda un studiu femural
priveai lasciv în lenta contopire
şi lent te contopeai în lenta piruetă,
lent mâna-mi dreaptă se-odihnea
lasciv, copleşitor, pe lenta siluetă
tactil îmi dibuiai talentul de sub tiv
şi-această tandră uvertură paşii o cântau confuz,
înlănţuiţi într-un poem nespus, interminabil,
cu ochii-nchişi iubeam în ritm de blues
eram două perechi cu umbra-n unghiuri diferite,
două păsări nespuse într-un singur zbor,
planând perfid pe fumul de ţigară
cuvântul ne ningea pe tâmp
lent, covârşitor .

 

 

 

Cristina Simu – Amprenta privirii

Picture 32