PROZĂ

februarie 2017

––––––––––––––––-

––––––––––––––––-

––––––––––––––––-

ianuabrie 2017

Moartea unui muezin

decembrie 2016

Bilal deschise ochii și se uită la ceas. Își strecură mâna de sub perna Aminei și apăsă funcția de iluminare a Timexului primit de la Khabil. Se sculă din pat, grijuliu, să nu o trezească pe Amina, care încă doarme, cu pletele-i blonde împrăștiate sub perna roșie. Se spălă pe față, își făcu abluția, îmbrăcă kameezul alb, se așeză la masa și pentru câteva minute citi Surah al Imran. Mai avea o jumătate de oră până să ajungă la moschee și să anunțe azzanul. După Dua obligatorie îi plăcea să stea câteva momente, să mediteze la verstele din surah al imran, să consulte sahih al bukhari iar apoi să citească gazetele pe care i le aducea Afra zilnic, dis de dimineață. Luă pachetul cu mâncare pe care i-o prepara Afra zilnic și-l puse în haină.
Dupa ce citi și memoră versetul din Sura An-Nisa: “Oriunde ați fi, moartea vă va lovi, chiar de vă veți închide în turnuri întărite”, se sculă de la masa din bucătărie, o săruta o ultima dată pe frunte pe Amina, o salută pe Afra și ieși din casă.
Era prima zi de decembrie și aerul din Stockholm era rece, însă, îl înviora. Se urcă pe bicicletă și porni către moscheea din centrul orașului. Deși era frig și se trezea ca de fiecare dată devreme, cu o oră sau mai mult înainte de ora 5 dimineața, privea totul cu un sentiment de satisfacție de mulțumire, de fiecare dată când ajungea la moschee și anunța azanul uita de frig și de somn și de chipul tânăr și atat de frumos al Aminei. Era totuși bucuros că renunțase la postul de profesor la Universitate.
De 30 de ani trăia în Suedia. Se mutase din Istanbul împreună cu Afra și Khabil. Aminei îi fusese profesor și îi devenise soție când era de 14 ani. Khabil plecase să lupte în Balcani, iar Boualem fugise de mult și nu mai știa nimic de el.
Cu toate tragediile din familia sa, era fericit iar de fiecare data când recita verstele din Coran, se gândea că nimic nu poate înlocui bucuria de a-i învață pe alții.
Pe drum îl întâlni pe preotul care slujea la micuța biserică de la periferia Stockholmului. Preotul îl salută, iar Bilal îi zâmbi. Unul din kufari care refuzau să se convertească și pe care wali-ul încă îi tolera. Bilal nu îi ura, îi compătimea, pentru el kufari erau oameni ce încă rătăceau, fie că erau creștini, evrei sau atei. Cum Bilal rareori ajungea la periferie acolo unde locuiau cei mai mulți, îi era greu să discute, să îi convingă.
Wali-ul de altfel era mulțumit cu taxa plătită de ei și nu insista prea mult asupra convertirii lor. Astfel, eforturile lui Bilal nu erau apreciate de Wali.
Bilal îl lasă pe Wali și pe infideli într-un colț al minții sale și se gândi la versetul din An- Nisa ”Oriunde ați fi moartea vă va lovi, chiar de vă veți închide în turnuri întărite.” De ceva timp, se gândea la moarte. Se culca târziu iar nopțile le petrecea citind.
Cunoștea bine și Coranul și hadith al Bukhari încât nu avusese vreodată vreo îndoială. Încercase și cu Khabil și cu Boualem același lucru. Să le insufle certitudine, că dincolo, credincioșii erau răsplătiți cu comori. Boualem fusese răzvrătit de mic, așa nu fusese suprins de plecarea sa, însă de Khabil era surprins. De ce plecase? Să fie shahid. De ce dorise să facă parte din mujahedini. Avea un viitor frumos în Stockholm și deși primise binecuvântarea sa, Bilal nu era convins că alegerea lui Khabil fusese tocmai bună. La fel ca și el, Bilal era convins că Khabil putea fi un orator deosebit, ar fi putut deveni profesor, imam, ar fi putut să ajungă în Riksdag. Nimeni nu îi garanta ca Khabil nu va muri în luptă, sau mai rău, asemeni lui Boualem, nu va fugi.
Nu reușise să-l convingă pe Khabil să nu plece. Se consola cu faptul că Khabil va deveni shahid, iar el va fi onorat. Îi lipseau discuțiile cu Khabil, atât de convins de crezul său dar și Boualem, cel care punea totul la îndoială, cel care citise și memorase Coranul din scoarță în scoarță, care în orice moment îți putea cita din Coran, Hadithuri, Ibn Khaldun , Rumi.
Cu Afra nu discuta decât strictul necesar. De altfel, o vedea dimineața când îi pregătea mâncarea, apoi la prânz când o pregătea pe Amina și seara. După ce avea grijă de el și de Amina, se retrăgea în camera sa.
Amina, lumina ochilor săi. Nour el ain. Se întorcea fericit de la moschee, știind ca o va vedea pe frumoasa și gingașa Amina. Atunci când era cu Amina, nu se mai gandea nici la Khabil, nici la Boualem, nici la versetele din Coran. Uita de tot.
Deși era mulțumit de viața sa și era un om respectat de către credincioși, de către vecini și de către însuși muftiul și wali-ul, Bilal simțea un ghimpe în inimă. Un ghimpe care nu îl lăsa sa se concentreze asupra lecturilor, asupra rugăciunilor și asupra azanului.
Cu câteva zile înainte, Bilal se oprise din a recita azanul. Nu durase mult, câteva minute, însă îl îngrijora pe zi ce trece.
Ceva mai rău decât frica de moarte, îndoiala încolțise în mintea și în sufletul lui Bilal. După blocajul pe care îl avusese în timpul azanului, discutase cu imamul fără să îi spună despre ce era vorba. Acasă, citise ore și ore în șir din Coran, ținu post și își făcu saalat-ul de zi cu zi. Se trezea noaptea, se oprea din azan. Îndoiala pe care o simțea ca un ghimpe, nu era sub forma unui gând, ci mai mult a unui sentiment. Ceva care îl oprea, îl oprea din azan, din saalat. Atunci când avea acest sentiment parca nici nu mai putea chema credincioșii la rugăciune.
Ar fi vrut atat de mult să îi vorbească imamului sau colegului sau de la liceul la care încă mai preda, dar nu îndrăznea. Nu atât pentru că îi era frică, de imam, sau de profesor, sau chiar de Wali. Îi era frică de însăși îndoiala care își făcuse loc în mintea sa și de care nu mai putea scăpa.
Ajunse la moschee și privi minaretul. De 10 ani făcea același lucru. Se urca în minaret și chema musulmanii la rugăciune. Niciodată nu se oprise. Niciodată nu se gândise, la azan, la credincioșii care auzeau chemarea. Poate că… poate că credincioșii care îl respectau atât de mult nu auzeau chemarea. Poate că își astupau urechile. Poate că nu din cauza gerului sau a atacurilor întârziau la moschee.
Poate că… poate că nu mai credeau. Poate că azan-ul nu mai însemna nimic pentru ei.
Bilal își aminti câteva versete și le repetă până când gândurile i se estompară.
În fond nu era obligația lui să adune credincioșii. Fiecare purta responsabilitatea neascultării și nerespectării saalat-ului. Și totuși, nu putea să își înlăture din minte gândul ca azanul său nu mai însemna nimic pentru nimeni. Poate doar wali-ul și imamul se trezeau pentru saalat. Fusese martor la biciuirea unui munafiq care refuzase să mai vină la rugăciune. Întotdeauna crezuse că oamenii vin la moschee din iubire, din convingere. Dacă mai înainte credea că o fac din frica de Allah, acum era convins că o fac din frica de pedepsele crunte ale wali-ului.
În fiecare zi credincioșii pe care îi întâlnea și care îi zâmbeau atat de cordial și respectuos, probabil nu aveau nici o umbră de respect pentru el sau de venerație. El, Bilal, cel care îi trezea atât de devreme dimineața, cel care îi forța sub amenințarea bicuiului waliului să vină la moschee, el Bilal teroarea, nu Bilal, cel care le vorbea și le recita atât de frumos, nu Bilal cel care îi povățuia, Bilal cel care le amintea zilnic că nu eau liberi, că dragostea de Islam le era impusa de wali, de muftiu sau de mujahedini.
Luă o gură proaspăta de aer, pentru că simțea că nu mai putea scăpa de gândurile ce îl năpădeau. Se uită în depărtare, dincolo de periferie și văzu luminile unui sat. Erau luminile de Crăciun, pe care le aprindeau în fiecare Decembrie. Nu durau mult, wali-ul avea grijă de asta, dar de câte ori Bilal trecea pe acolo, era impresionat de frumusețea sărbătorii și de ospitalitatea oamenilor. Fusese de multe ori invitat de către preot și de alți locuitori dar de fiecare dată refuzase. Dacă wali-ul ar afla că a intrat în casa unui kufar, s-ar fi zis cu cariera sa, cu casa și familia. Până la lăsarea serii wali-ul va avea grijă ca nicio casă să nu sărbătoreasca venirea Crăciunului, cu colinde și lumini.
Bilal își pregăti microfonul și încerca să uite de miile de gânduri care nu-i dădeau pace. În mai puțin de un sfert de ceas trebuia sa recite azzan-ul. Se depărtă de microfon și începu să recite.
“Allāhu akbar, Ash-hadu an-lā ilāha illā allāh, Ash-hadu anna Muhammadan….
Allah este cel mai mare. Nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar profetul Mahomed…”
NUME: BÂRSAN
PRENUME: TEODOR
DATA NAȘTERII: 08.05.19852
CONTACT: teodor.barsan@gmail.com
STUDII: Liceul Spiru Haret Târgovişte, 1997-2001
Universitatea Lucian Blaga, Facultatea de Ştiinţe, Specializarea Sociologie-Etnologie – 2001-2005
Facultatea de Drept Simion Bărnuţiu, Master Drept European 2005-2007
CONCURSURI: Locul 3 la Concursul Student Creation, 2009.
Locul 2 la Concursul Student Creation, 2010
Locul 2 la Concursul literar „Conexiuni”
Finalist la Concursul Naţional de Scenarii iniţiat de HBO în colaborare cu TIFF, 2013 cu scenariul „Se anunţa cod galben de caniculă” la Secţiunea Scurt metraj.
Publicaţii: Cartea „Elemente de deschidere” ed. Sfinx, Târgovişte, 2005
Proză şi poezie publicată în Antologia „Student Creation”, ed. Eikon, Cluj, 2009
Proză şi poezie publicată în Antologia „Student Creation”, ediţia nr. ÎI, ed. TechnoPrest, Cluj, 2011
Poezie publicată în Antologia Artgotica, ed. A.T.U, Sibiu, 2011
Articole în revista „Gazeta Dâmboviţei”, Târgovişte, 2013-2015
Articole în revista „Cultura de Sâmbătă” http://culturadesambata.ro, Târgovişte, 2015-
Proză în revista „Tribuna”, Cluj, 2015.

◊◊◊

Ioan Cărmăzan

Îşi ștergeau lacrimile cu pistolul

decembrie 2016

Se făcea că, undeva prin părţile de nord ale Basarabiei, exista un cântăreţ de muzică populară. Om cuminte, sensibil, cu frica lui Dumnezeu. Cântă mai ales doine care răscoleau în oameni tristeţea şi jalea. Într-o zi, într-o banală zi a vieţii sale telefonul sună şi la celălalt capăt o voce metalică, hotărâtă voce de colonel, îl invită pentru a doua zi la sediul securităţii, la camera 15. Nevenindu-i să creadă, după momentul de uluire şi perplexitate, se trezeşte spunând: ”Eu nu ascult ordine decât de la general în sus” şi, hotărât, închide telefonul. Să fie o farsă? Vreun coleg mai al dracului să-i facă una ca asta? Dar iată, telefonul sună din nou. De astă dată o voce gravă cavernoasă – general, ce mai, sadea. Îl invită tot la securitate, tot la camera 15, pentru o discuţie serioasă. A doua zi era marţi. Omul nostru ajunge în faţa clădirii de piatră, cu ferestre înalte, zăbrelite. Doi ofiţeri îi zâmbesc amabil – îl recunosc de la televizor (cam aşa ceva exprimă chipurile lor). Deh, au şi ei copii, mângâie şi ei creştetul odraslelor. Oare ce or avea în suflet? Cei doi numai miere şi lapte; din priviri, îl conduc spre un culoar şi îi spun ”Încolo. La capătul lui e camera 15”.
Şi când pronunţa camera 15 ai senzaţia că un adânc respect le inundă, ca un val de aer rece, de munte, plămânii mâncaţi de ţigări, poate şi de aer îmbâcsit de cazarmă. Şi omul nostru, în micimea şi banalitatea existenţei sale, porneşte hotărât pe acest culoar şi, cu cât înaintează, senzaţia de grav şi straniu i se cuibăreşte în suflet. Pereţii sunt albi, duri, de marmură – linişte oarbă, deplină. Culoarul nu are uşi, ba mai mult, la capătul lui nu se zăreşte nicio uşă. Un frison de claustrare inundă fiinţa răvăşită care stă acum la pândă cu instinctele treze, încercând să înţeleagă metode vechi, inchiziţie – să trăiască. Şi iată cum, banalul nostru personaj este adus la scara reală a dimensiunii umane în socialism – un mic gândac, un mic excrement în bătaia vieţii mari şi ordonate, conduse de un mister care scapă celui care îl conduce; oare conduce cineva sau bezna e generală. Ajuns la capătul uluirii, căutând cu înfrigurare o salvare, personajul nostru descoperă un mic buton roşu, ca o floare de stâncă. Apasă cu disperare, dar nimic nu se clinteşte din încremenirea de piatră a cazărmii – vorba cântecului: În cazarmă cea de piatră/ Nu tu mamă, nu tu tată/ Nu tu fraţi, nu tu surori/ Numai paşi alergători. Are un moment de amnezie, de ameţeală, un grăunte de slăbiciune, aşa că într-o dimineaţă după un somn puţin şi agitat, se sprijină de un perete şi, minunea-minunilor, peretele se lăsă uşor şi el se trezeşte într-o sală imensă, fără ferestre, o masă imensă, drapată în roşu, iar la masă, de-o parte şi de alta, stau 12 generali care răsfoiesc absent şi în transă dosare mari, ca nişte pravile. Cheliile aliniate simetric dau strălucire de ceară penumbrei.
– Am venit, încearcă timid personajul nostru şi vocea subţire se pierde undeva departe, în colţul ecoului înăbuşit şi el, parcă, de legea de fier a instituţiei în care ne aflăm.
Tăcere. Nimeni nu ridică capul, nicio tresărire. Simetria cheliilor de ceară dă senzaţia de concentrare, de transă.
– Am venit, încearcă din nou personajul nostru.
Trece o jumătate de oră, timp în care broboane mici de sudoare încep să curgă de la ceafă, aşa în jos, aburind cămaşa. Apoi, deodată, cineva ridică un pic capul, îl vede cu un gest hotărât şi-i arătă un scaun mai lateral. Personajul nostru se aşează şi începe dialogul:
– Am auzit că dumneata cânţi doine, cântece de tristeţe şi jale, cântece pe care cineva ţi le trimite de peste Pârâu. Pârâul e Prutul, săracul Prut. Vrem numele celui care ţi le trimite.
– Nu-mi trimite nimeni. Le ştiu de la bunica mea care, la rândul ei, le ştie de la. . .
– Lasă, lasă asta. Vrem numele şi atât.
– Nu am niciun nume. Le ştiu de la bunica şi bunica le ştie de la bunica. . .
– Ştiu, lasă asta. Spune-mi numele şi eşti liber.
– Dar. . .
– Niciun dar!
Linişte, tăcere lungă, grea. Cele 12 chelii aliniate, trezite ca din somn, îl privesc acum cu ochi galbeni-aburiţi de fiară.
– Spui? A, nu vrei să spui. Adică refuzi să spui.
Omul nostru tace. Ceva-n el se revoltă, un val de căldură-i inundă simţurile şi atunci, ca într-o transă, închide ochii şi începe să cânte. Cântecul lui, timid la început, apoi puternic şi grav, inundă încăperea. Omul cântă cu ochii închişi. Aripa morţii fâlfâie, se zbate, se izbeşte de pereţii încăperii. Cântă un cântec de jale. Cântecul se aşează, pe rând, în braţele generalilor, le mângâie cheliile de ceară, le tulbură fărâma de omenie ascunsă demult, cu grijă şi tenacitate. Şi când omul nostru deschide ochii, minunea-minunilor – cei 12 îşi ştergeau lacrimile cu pistolul.

◊◊◊

Ciprian Chirvasiu

O posibilă cauză a mariajelor eșuate:
DE-SACRALIZAREA NUNȚII (II)

decembrie 2016

„Așa se cuvine!”. Și atît!
Până în urmă cu doar câteva zeci de ani, lucrurile stăteau altfel. Pe atunci, „societatea informațională” era tema „Noi în anul 2.000 / Când nu vom mai fi copii”, de la orele de desen, „societatea modernă”, inaugurată de inventarea mașinii cu abur, își făcea loc cu coatele printre „societățile tradiționale”, „ne-civilizate” cu buldozerul, unde lucrurile erau așezate după legi nescrise, transmise prin educația elementară primită în familie, respectate fără crâcnire din timpuri imemoriale, re-actualizate periodic spre a împrospăta lumea. Pentru acele rosturi tainice nu se căutau, nu se cereau și nu se ofereau argumente, totul se petrecea „fiindcă așa se cuvine” și atât! Timpul însuși curgea diferit, pe atunci timpul încă avea vreme. Între naștere și înmormântare, totul era „predictibil” și, în consecință, strict rânduit. Așa încât și căsătoria / nunta, ca „piatră unghiulară” în curgerea omului dinspre viață spre moarte, fiindcă implica prezumția unei noi nașteri!, avea semnificații sacre, de o tandră autoritate. Iată doar o serie de „flash”-uri, provenite din câteva lecturi dezordonate, care v-ar putea pune o clipă pe gânduri.
De pildă, într-una dintre cărțile sale fundamentale, „Riturile de trecere”, (ed. „Polirom”, 1996) antropologul și etnograful francez Arnold van Gennep notează, între altele, cu privire la întemeierea unei noi familii, următoarele:
„Această schimbare de categorie socială este cea mai importantă, deoarece antrenează pentru cel puțin unul din soți o schimbare a familiei, a clanului, a satului, a tribului ; uneori, proaspăt căsătoriții vor locui într-o casă nouă. Schimbarea de domiciliu este marcată prin ceremonii,riturile de separare jucând în acest caz un rol esențial în respectiva trecere materială”.
„ (…) de actul unirii a doi indivizi sunt interesate colectivități mai mult sau mai puțin vaste. Colectivitățile în chestiune sunt: cele
două societăți sexuale, reprezentate uneori de cavalerii și domnișoarele de onoare, de rudele de sex masculin ale unei părți și de sex feminin ale celeilalte; grupurile de ascendenți, fie pe linie paternă, fie pe linie maternă; grupurile de ascendenți pe ambele linii, adică familiile în sensul obișnuit al cuvîntului și uneori familiile în sens larg, conținîndu-i pe toți cei înrudiți; societățile speciale (clan totemic, confrerie, clasă de vîrstă, comunitate de credincioși, corporație profesională, castă), cărora le aparține unul sau altul dintre tineri, sau ambii, părinții sau rudele lor; grupul local (cătun, sat, cartier al orașului, fermă etc.). În plus, vom reaminti că o căsătorie are întotdeauna o importanță economică mai mare sau mai mică și că actele de ordin economic (stabilitate, plată, înapoiere a zestrei, fie a miresei, fie a mirelui, preț de cumpărare a miresei, angajarea logodnicului etc.) se împletesc cu riturile propriu-zise”.
„Dacă familia, satul, clanul trebuie să piardă o forță vie de
producție, o fată sau un băiat, atunci e necesară cel puțin o anumită compensație. De aici provine împărțirea de alimente, de haine, de bijuterii și, mai ales, numeroasele rituri prin care se răscumpără ceva, de exemplu libera trecere spre noua locuință. Aceste răscumpărări coincid întotdeauna cu riturile de separare, încât pot fi considerate, cel puțin parțial, ca rituri de separare propriu-zise”.
„(…) noua legătură a unit nu numai doi indivizi ci, înainte de toate, două colectivități, care țin acum să-și păstreze coeziunea”.
La triburile bașkiri : „(…) după ce kalym-ul (răscumpărarea, zestrea, n.n.) a fost plătit integral, ceea ce nu se întâmplă uneori decât după un anumit număr de ani, tatăl fetei organizează pe cheltuiala logodnicului o masă la care sunt invitați toți membrii celor două familii și mullah-ul (preot musulman); soții mănâncă într-o încăpere separată, unde nu pătrund decât rudele foarte apropiate. La căderea serii, prietenele fetei o ascund în curte sau în sat ; soțul o caută, uneori întreaga noapte. După ce o găsește, o încredințează din nou în grija prietenelor ei și se întoarce în camera specială, unde s-au adunat toți invitații. Înainte de a intra însă, el trebuie să rupă cu piciorul un fir roșu ținut de două femei în dreptul ușii. Dacă nu vede firul și se împiedică sau cade, toată lumea își bate joc de el. Apoi se așază, iar oaspeții pleacă unul câte unul ; când rămâne singur, prietenele îi aduc logodnica și se retrag. Ea îi scoate cizmele, el încearcă să o sărute; ea îl respinge; el îi dă o monedă de argint și ea îl sărută. A doua zi, fata însoțită de prietenele ei își ia adio de la fiecare membru al familiei sale; se urcă apoi într-o căruță și pleacă în familia soțului; ea nu trebuie să își arate fața socrului timp de mai mult de un an. Ruperea firului este un rit de trecere; ascunderea și găsirea logodnicei este un rit de separare de grupul sexual local. După cum se vede, logodna presupune unirea sexuală, dar căsătoria ca act social nu se încheie decât după lichidarea stipulațiilor economice”.
La populația bhotia, „ceremoniile de logodnă și de căsătorie durează cel puțin trei ani”.
„Această sciziune a individului de unele medii le slăbește pe acestea, dar le întărește pe altele; slăbirea este deopotrivă numerică (deci dinamică), economică și sentimentală. De aici, provin practicile celor deveniți mai puternici compensînd într-o oarecare măsură slăbirea mediilor de care sunt legați prin consangvinitate, conaționalitate și reciprocitate reală sau potențială. Riturile numite de furt sau de răpire exprimă rezistența opusă de mediile afectate; după valoarea celui plecat sau după bunăstarea comparată a părților, rezistența e mai puternică sau mai slabă”.
„Ca rituri de separare voi cita (…): schimbarea hainelor, golirea unui vas de lapte și strivirea a trei fructe (la populația galla); tăierea, spargerea, aruncarea unui lucru care are legătură cu copilăria sau cu viața celibatarilor, despletirea, tăierea părului, raderea bărbii; închiderea ochilor; scoaterea bijuteriilor; a oferi unui zeu, ca ofrandă, jucăriile (păpuși etc.), bijuteriile, hainele de copil; perforarea prealabilă a himenului și toate celelalte mutilări; ruperea lănțișorului numit de virginitate; desfacerea centurii; schimbarea hranei și tabuurile alimentare temporare; împărțirea între prietenii din copilărie a jucăriilor, a bijuteriilor sau a unor suvenire; lovirea sau aducerea de injurii tovarășilor din copilărie sau a fi lovit sau înjurat de ei; a se spăla pe picioare sau a fi spălat pe picioare; baie, ungere etc.; a strica, a distruge sau a transporta vatra, zeitățile, obiectele sacre ale familiei inițiale; încrucișarea brațelor; acoperirea cu văl, a se izola într-o litieră, un palanchin, o căruță etc.; a fi împins, maltratat; a voma etc.; schimbarea de nume, de personalitate; supunerea la tabuuri temporare sau definitive de muncă, sexuale etc”.
Despre riturile de agregare: „Adesea, în descrierile detaliate ale ceremoniilor de căsătorie prezentate de diverși observatori, aceștia au avut grijă să indice ritul cu importanța cea mai mare și care încheie întreg ansamblul negocierilor. De obicei, acest rit este masa în comun oferită imediat după vărsarea kalym-ului sau a zestrei, o masă în comun fără legătură cu stipulațiile economice, sau participarea în comun la o ceremonie religioasă propriu-zisă. Printre riturile de agregare, pot fi deosebite cele cu importanță individuală, care îi unesc pe cei doi tineri: darul sau schimbul de centuri, de brățări, inele, haine purtate; unirea cu o aceeași legătură; înnodarea unor părți ale hainelor unele de altele; atingerea reciprocă; folosirea obiectelor care aparțin celuilalt (lapte, betel, tutun, unelte etc.); a oferi celuilalt ceva de băut sau de mâncat, a mânca împreună (comuniune, confarreatio); învelirea cu aceeași haină sau văl etc.; așezarea pe același scaun; a bea sângele unul altuia; a mânca din același fel de mîncare sau din aceeași farfurie ; a bea din același lichid sau din același recipient etc.; a se masa, freca sau unge (cu sânge, argilă), a se spăla unul pe altul, a intra în casa nouă etc. Este vorba aici de rituri de unire propriu-zise; riturile de agregare au o importanță colectivă, fie că leagă unul sau altul dintre indivizi la grupări noi, fie unesc două sau mai multe grupări. În această categorie intră : schimburile de daruri, schimburile de surori (Australia, Bassa-Komo din Africa Occidentală etc.), participarea la ceremonii colective, cum ar fi dansurile rituale, mesele de logodnă sau de nuntă, vizitele reciproce; întoarcerea vizitelor; îmbrăcarea hainelor aparținînd femeilor și bărbaților căsătoriți sau adulți ; pentru femeie, a fi însărcinată sau a naște. Unele rituri sunt simultan individuale și colective: astfel, acceptarea unui dar are o putere de constrîngere nu numai pentru individul care îl acceptă, ci și pentru grupurile cărora îi aparține; este, adesea, primul dintre riturile de logodnă”.
La populația kol, din Bengal, „(…) nunta este o ceremonie de inițiere și, totodată, agregarea la clanul totemic. În zilele noastre, căsătoria se oficiază între 16 și 18 ani la băieți și între 14 și 16 ani la fete, dar altădată vârsta era mai înaintată. Faptele asupra cărora atrag atenția sunt următoarele: sufletele morților merg într-un loc anume, dar copiii nu pot ajunge acolo deoarece nu au suflet; ei nu pot deveni nici demoni; pînă la căsătorie, copilul nu este supus tabuurilor alimentare ale clanului său și poate avea relații sexuale fără să țină seama de regula exogamică; căsătoria îi conferă suflet, agregîndu-l la clan”
„Din toate aceste descrieri, reiese evident că etapele căsătoriei și, mai ales, cea principală, logodna, au și o importanță economică. Mai mult, orice căsătorie, tocmai pentru că în joc sunt nu numai doi indivizi, ci și numeroase medii mai mult sau mai puțin vaste, constituie o perturbare socială. O căsătorie antrenează deplasarea unui anumit număr de elemente, unele față de altele, iar această deplasare, acționînd din aproape în aproape, determină o rupere a echilibrului. Fenomenul este puțin observat în marile noastre orașe, dar poate fi regăsit la țară, în regiunile izolate. Aici nunțile reprezintă prilejuri de oprire a producției, de cheltuire a economiilor, de modificări bruște de sensibilitate, oamenii fiind, de obicei, apatici etc”.
În România, peste fondul de credințe mitice imemoriale, s-au suprapus elementele creștinismului apostolic. A rezultat un mix ritualistic straniu, din care au purces mai apoi cutume de mentalitate, de conviețuire, de stratificare socială sau de morală comunitară. Simbolistica vehiculată în ceremonial este una abisală. Iată câteva exemple de „legi” ale nunții, care s-au păstrat intacte până astăzi în puținele așezări rămase sub guvernarea tradiției naționale. (Surse: Oana Rusu, Marcel Lutic, M.Văduva, M.Lupescu, A.Gorovei, Iuliu Pop, Iosif Berman, Pr. Daniel Benga, Ion Ghinoiu, Vraja Ioana-Anca)
„Părinții încep să pregătească zestrea încă de la nașterea fetelor”
„Lumânările de nuntă aprinse în biserică semnifică flacăra iubirii creștine, credința și speranța în dobândirea luminii dumnezeiești”
„Verighetele sunt simbolul iubirii fără sfârșit. Egiptenii credeau că prin inelarul mâinii stângi trece un important vas de sânge, care duce direct la inimă. Așadar, prin schimbul de verighete, făcute din aur-metal pur-se face legătura directă între inimile celor doi.
Prin paharul cu vin sau miere și pâinea sau cozonacul, din care mirii gustă de trei ori la slujba de cununie, se produce miracolul comuniunii.
„Astăzi, la biserică, au loc două slujbe. Prima dintre ele este cea a logodnei, în cadrul căreia mirilor li se pun inelele pe deget. Ea este, de fapt, promisiunea celor doi că vor fi împreună. În vechime, logodna se făcea separat de taina cununiei: când doi tineri se hotărau că se vor căsători, ca o garanţie a acestui fapt, ei făceau logodna”
„Inelul are o semnificaţie multiplă, el este semn al perfecţiunii şi al încrederii. Rugăciunea de acolo (de la cununie – n.n.) spune că le pune inel în mână aşa cum a primit Daniel în Babilon. Când a câştigat încrederea regelui, regele i-a dat inel, când a câştigat Iosif încrederea faraonului în Egipt, faraonul a pus inel în dreapta lui, când s-a întors fiul risipitor, tatăl l-a primit şi i-a pus inel în mână. Inelul are semnificaţia de a învesti pe cineva cu încredere”
„Dumnezeu are încredere în tine şi îţi dă în mână viaţa celuilalt pentru că inelul este şi viaţa. Şi atunci în Transilvania, în unele locuri, e obiceiul să nu se pună inelul mirelui la el şi al miresei la ea, ci invers. Mirele poartă inelul miresei o vreme, şi mireasa pe al mirelui, iar după aceea naşii le schimbă după ce se face rugăciunea. Şi asta înseamnă că porţi pe mâna ta viaţa celuilalt”
„Pețitul cu noroc se face duminica sau joia, nu lunea (început de săptămână), nu marțea (când a început lumea), nu miercurea ( care e văduvă). Logodna sau cununia se fac doar joia sau duminica. Marțea, miercurea sau vinerea sunt zile păgubitoare”
„La plecarea mirilor din casa fetei, cuplul trebuia să treacă peste un făraș cu jar, ca să fie apărați de spiritele rele”
„În ziua nunții mirii nu mănâncă carne”
„Fiindcă sunt ușor de deocheat, mireasa purta cu sine în ziua cununiei o păpușă, iar mirele un cuțit la brâu, pentru a se proteja de farmece”
„Dacă lumânările se sting la cununie, înseamnă s-a făcut o mare nelegiuire prin căsătoria mirilor
„Așezarea la masa de nuntă reflectă structura socială, plasarea comesenilor «în capul mesei» sau la «coada mesei» respectă ierarhia socială”
„Nunta țăranească începe cu Masa Pețitorilor, continuă cu Masa de Logodnă, Masa «La Brad», atinge o culme cu Masa cea Mare și se închide încet-încet cu Masa Vornicilor și a Druștelor (deveniți la oraș cavaleri și domnișoare de onoare), Masa Socrilor, Masa Bucătărițelor (a Socăcițelor în Ardeal), Masa Colacilor și în sfârșit Masa Dusului de Cale Primară, la o săptamână după nuntă, când însurățeii, nașii și părinții mirelui vin la casa fetei de mulțumesc părinților pentru curățenia copilei, petrec și iau ce zestre a mai rămas prin casă”
La luarea zestrei de la casa fetei, „(…)cea mai bună prietenă a miresei ieșea din casă cu o icoană și se urcă în prima căruță, urma o altă fată ce ducea oglinda, apoi celelaltele scoteau din casă perne, plapuma, cearceafuri, covor, țoale etc. Băieții scoteau mobila și o încărcau în căruțe. Apoi, cu toții se urcau în căruțe și, în chiote și cântece, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde tinerii așezau lucrurile la locul lor”
„Alaiul pornea spre biserică în timp ce o stolniceasă arunca după el pâine și sare, în semn de belșug. Pe traseu, copiii ieșeau cu găleți pline cu apă și flori, în semn de noroc, și primeau bani de la mire. În timpul cununiei, mirii încoronați și nașii erau «bătuți» cu bomboane și bani, la «Isaia dănțuiește», fapt ce simbolizează dorința nuntașilor ca acești tineri să aibă parte de belșug”
„Nu-i bine să mănânci din oală, că-ți plouă la nuntă”
„La țară, bucatele se fac în curte și vin toate babele să ajute, o săptămână întreagă (o nuntă sătească e evenimentul obștei întregi, aduc toți găini, se taie un porc ori un vițel, gazdele se pregătesc un an de zile pentru noaptea cea mare)”
„Bradul de nuntă (Oltenia și Muntenia) este susținut de un colac pe care îl ia brădarul. Stegarii din alai (Transilvania) poartă în mâini un colac mare care le revine după ceremonie, tinerii (în Nordul Moldovei) primesc «colacul flăcăilor». Animalele de la căruță sunt împodobite cu colaci (sudul Transilvaniei), pe care îl iau drept răsplată, pentru serviciile aduse în cadrul nunții, conducătorii respectivelor vehicule”. (…) Majoritatea etapelor nunții sunt însoțite de prezența unui colac (…). Elementul ce polarizează atenția generală (realizarea lui artistică fiind una din cerințele reușitei momentului), este «colacul de mireasă», pe care îl rupe fie nașa (Oltenia Muntenia, Moldova), fie mireasa însăși (Transilvania) deasupra capului ei înainte de a pleca la cununie. Motivul caracteristic al colacului de mireasă este împletitura, decorată sau nu cu păsări sau flori din aluat sau cu busuioc proaspăt”
„Trei colaci mari se duc nașilor de către însurăței. Colaci duce ginerele parinților femeii lui când se duc «de cale». La o săptămână după nuntă, însurățeii se duc cu părinții tânărului la părinții fetei, de le duc colaci, ca mulțămită de cinstea fetei. Colacii aceștia se zic «colaer de cale primară»”
„Plocoanele ce și le trimit reciproc tinerii sau pe care le aduc invitații la nuntă, darurile ce se oferă în cadrul ceremoniei nașilor, socrilor, rudelor și, în genere, nuntașilor, sau sunt răsplătiți cei care au diferite funcții în cadrul nunții (bucătarii, alergătorii, chemătorii, bradrii, stegarii), toate acestea cuprind, alături de alte obiecte, colacul, care, pe lângă semnificații festive sau magico-rituale, devine element de conveniență socială, parte componentă a unui sistem de comunicare în limbaj simbolic, specific colectivităților tradiționale”
„Nu e de conceput să refuzi, fără un motiv serios, o invitație la o nuntă românească. Orice refuz rupe un lanț de schimburi financiare bine închegat, la care toți cei care au copii sau nepoți de măritat-însurat, participă. Roata de într-ajutorare a comunității nu se poate dezechilibra fără riscuri antipatice. Cine invită azi la o nuntă contractează o lungă serie de nunți viitoare și obligatorii la care va fi «invitat»(convocat)”
„De ce se căsătoresc oamenii şi când sunt întrebări la care se pot da mai multe răspunsuri, deoarece motivaţiile acestui act sacru erau multiple. Mai întâi, era vorba despre dorinţa de a trăi în comuniune cu altcineva, spre împărţirea binelui şi a răului, a bucuriei şi a întristării în decursul întregii vieţi. Mai este dorinţa de a avea urmaşi, de prelungire a existenţei neamului prin aceştia, de a avea cine să moştenească averea pământească, de a avea un sprijin la bătrâneţe, precum şi cine să jelească, să înmormânteze creştineşte, să dea de pomană şi să se roage pentru iertarea păcatelor lor“
„Românii cred că toate lucrurile trebuie să se întâmple atunci când le vine vremea, iar vremea căsătoriei «îi vine românului de timpuriu, pentru că însuratul de tânăr şi mâncarea de dimineaţă sunt de seamă». (…) Astfel, fetele se măritau între 15 şi 20 de ani, iar băieţii se însurau între 18 şi 30 de ani”
„Îndeobşte, tinerii încercau să se căsătorească în satul lor (…). Era o mică dramă, mai ales pentru fetele mari, să plece din satul părintesc: «Care fată-şi lasă satul/ Mănânce-o jalea şi băbatul,/ Că şi eu mi l-am lăsat/ Multă jale m-a mâncat». De asemenea, ţăranii nu acceptau prea uşor nici căsătoria copiilor cu cei de alt neam, chiar dacă aceştia ar fi fost de aceeaşi religie. La fel, nu erau deloc agreate căsătoriile cu cei care erau de o condiţie socială mai joasă sau cu cei înrudiţi sufleteşte“
„În casa fetei, aveau loc (…) diverse dialoguri între cele două familii, privind dorinţa copiilor de a se căsători, se făcea schimb de daruri între viitorii miri, mai ales atunci când aceştia nu erau din acelaşi sat. Tot atunci, avea loc şi înţelegerea asupra zestrei”.
„Atunci când tinerii nu erau din acelaşi sat, mai avea loc o vizită, care se numea «aşezarea», «legătura», «învoirea» sau «tocmeala», scopul fiind ca părţile să cadă de acord în privinţa zestrei. După câteva zile, urma «încredinţarea» sau «logodna», încredinţarea fiind termenul cel mai des utilizat de către popor, în timp ce «logodna» era termenul folosit de către preot”
„Logodna se făcea, de regulă, în casa viitoarei mirese. Acolo, feciorul o lua de mână pe fată şi mergeau împreună spre capul mesei sau în crucile mesei. În dreptul tinerilor, se afla întotdeauna un blid plin cu grâu sau cu orez ales. În acest blid, flăcăul punea câţiva bani de argint, iar fata, o năframă frumoasă, apoi, îşi introduceau amândoi mâinile în blid, el scoţând de acolo năframa, iar ea banii. Cei doi luau câte puţin grâu, pe care îl aruncau cruciş asupra celor prezenţi”
„În Bucovina, un personaj mai de vază ascundea inelele tinerilor în blidul cu grâu, de unde cei doi le scoteau şi le puneau pe degete, cu această ocazie, cei doi fiind socotiţi logodiţi sau mire şi mireasă. Cu această ocazie, se stabilea, de către părinţi, ziua când urma să aibă loc cununia”
„Vremea nunţii apropiindu-se, într-o joi sau duminică seara, mergeau la mireasă doi bărbaţi şi o femeie, care duceau din partea mirelui inele de aur sau de argint. Inelele se aşezau unul lângă altul pe o grămăjoară de făină de grâu, cu această ocazie fiind rostită formula «dulce pâine şi nedespărţiţi»”
Cununia avea loc, de obicei, la două-trei săptămâni de la încredinţare. „În Transilvania, era ales ca nun sau naş tocmai naşul de botez al mirelui. De asemenea, nuna trebuia să fie o femeie întâia oară măritată şi să nu fie însărcinată, căci astfel se credea că nu vor trăi copiii noilor căsătoriţi“
O grijă specială a mirilor era cea a darurilor. „Printre darurile mirelui către mireasă figura şi lada, în care mireasa îşi punea, înainte de nuntă, o parte a zestrei, o pereche de ciubote, piptenele, oglinda, o pereche de colţuni ş.a. Şi mireasa are daruri de făcut, în primul rând mirelui, căruia îi oferă o cămaşă, un brâu, o năframă şi o trăistuţă. Socrului mare îi oferă o cămaşă, iar soacrei tot o cămaşă, precum şi o pânzătură“
„În dimineaţa cununiei, în timp ce vorniceii chemau sătenii la nuntă, druştele începeau să o gătească pe mireasă, podoaba pentru cap fiind o cunună din diferite flori, în unele cazuri fiind folosite şi spice de grâu curat. Pe masa unde se făcea împodobirea, se afla, unul peste altul, doi colaci frumoşi şi mari. (…) În timpul gătirii miresei, părinţii acesteia plângeau de zor, iar tatăl îi ura fetei «pâine şi sare, viaţă îndelungată şi traiul cel mai bun cu viitorul soţ». Apoi, părinţii îi aşezau pe cap cununa”
„Un moment ce preceda nunta era iertarea sau binecuvântarea de la părinţi, de la rude şi de la prieteni, un moment în care un rol important îl avea colăcerul, acesta ţinând o lungă oraţie, care viza primirea iertării părinteşti”
„Un alt obicei al nunţii de altădată era scalda din dimineaţa cununiei, în care se punea apă neîncepută, în care se puneau bani de argint, lapte, un fagure de miere şi multe flori plăcut mirositoare, dintre care nu trebuia să lipsească busuiocul”
„Cununia avea loc după Liturghie. În timpul cununiei, atunci când preotul, împreună cu mirii, înconjura masa la care se citea cununia, vorniceii şi neamurile mirilor aruncau peste capetele celor cununaţi bani mărunţi, nuci, alune, sau, în unele locuri orez sau orz”
„Pe drumul de întoarcere de la biserică, lumea le ieşea înainte cu cofe pline cu apă, pe care le vărsau în cale, cu urarea ca toată viaţa să le meargă din plin”
„În unele sate, în care mirii stau împreună la masă, era obiceiul ca amândoi să mănânce la început din acelaşi ou de găină sau de gâscă, după care, puteau mânca şi din celelalte bucate”
„După nuntaşi, era socoasă afară şi zestrea, care era jucată. Mireasa îşi lua iertare de la părinţii ei, lângă o masă pe care se afla tot sare şi colaci, cei care, dimineaţă, fuseseră în faţa miresei, precum şi vin şi rachiu. După ce vornicelul termina oraţia specifică acestui moment solemn, părinţii luau pâinea şi sarea, pe care le puneau pe capul mirelui, apoi pe cel al miresei, binecuvântându-i: «Dumnezeu cel prea-ndurat/ Să vă binecuvinteze/ Cu pâine şi cu sare/ Cu darul sfinţiei Sale/ Cu tot binele/ Din roua cerului/ Şi grăsimea pământului», după care, pâinea şi sarea erau date mirelui(…). Apoi, mireasa, cu toată suita sa, se îndreapta spre casa mirelui, acest drum fiind numit «ducerea» sau «calea albă»”
„Un mesean mai bun de gură ia două talgere, pe unul dintre ele pune două pahare cu băutură îndulcită cu miere, numite, în Bucovina, «pahare dulci», iar în Transilvania, «pahare de dar», şi începe să strângă de la nuntaşi banii meniţi întemeierii noii case, aceştia fiind puşi pe talgerul cel liber”
„În alte locuri, însuşi nunul cel mare era cel care strângea banii pentru miri“, a spus Marcel Lutic, amintind de o baladă din sudul ţării: «Trecea vremea, cât trecea/ Până nunul se scula/ Vas curat că alegea/ Pâine, sare-n vas punea/ Dar într-însul arunca/ Şi pe masă că-l punea/ Tot nuntaşul ca să dea/ Cât îl lăsa inima/ Toată lumea dăruia/ Unii, boi/ Alţii, oi/ Unii, bani/ Alţii, juncani/ Unii, vii/ Alţii, moşii»“
„La un an de la cununie, se făcea «mărul» sau «pomul de cununie», pentru ca cei doi să aibă pe cealaltă lume un pom pe care să se odihnească. Acest pom era un fel de pomenire, alimentele fiind în special turtele, poamele date la 12 oameni săraci. Poamele erau puse într-un pom stufos, aşezat pe pământ chiar în faţa mesei unde se făcea această petrecere. Spre sfârşitul petrecerii «parastas», la care participa şi preotul, nunul începea să scuture pomul, împărţind din ceea ce cădea celor prezenţi. Mărul sau pomul de cununie se oferea lui Dumnezeu ca mulţumire pentru faptul că i-a ajutat pe cei doi să se căsătorească şi să aibă pe această lume cele trebuincioase“
„Mirii mâncau amândoi din aceeaşi strachină, cu o singură lingură şi beau din acelaşi pahar, ca să împartă totul în viaţă, să nu se despartă, să se înţeleagă bine şi să nu fie făloşi unul faţă de altul. De multe ori ei mâncau împreună un ou şi lapte, ca să le fie viaţa dulce”
„Pe la sfârşitul mesei, naşului îi era adusă o găină friptă, împodobită cu flori. El o rupea, o parte o dădea mirilor, iar restul celorlalţi nuntaşi. În Starchiojd, Prahova, în timpul mesei, venea un vânător cu o găină. El era îmbrăcat în piei, avea un câine şi purta un brâu roşu. Se ducea la naş şi îi dădea găina gătită, ce avea cetină de brad pe cap, ou la spate şi ţepuşe înfipte în ea. (…) Obiceiul oferirii găinii naşului are conotaţii sacrificiale: orice creaţie umană, pentru a dura în timp, trebuie să fie întemeiată pe un sacrificiu
„În Lăţunaş, Timiş, oamenii îi legau pe mire şi pe mireasă cu brâuri şi apoi îi băteau, spunându-le că «asta să le fie bătaia». În Ludoş, Sibiu, fetele şi femeile voiau să dea cu pumnii în spatele miresei, ca să trăiască mireasa, să nu moară. (…) Acestea erau acte magice, profilactice, de preîntâmpinare a răului: oamenii îi loveau pentru ca mai apoi să nu îi lovească răul”
„Luni dimineaţa, soacra mare cerea cămaşa miresei. Dacă mireasa fusese fată mare, i se dădea să bea rachiu roşu. În alte locuri, naşa intra dimineaţa în camera tinerilor cu lăutari, cu lumânările aprinse şi busuioc. Dacă mireasa fusese fată mare, era mare bucurie, se chiuia, iar fetei i se puneau boboci roşii în păr.(…) O fată cinstită era un motiv de mândrie pentru familia mirelui, care se ducea prin sat pentru a da de veste.(…) În schimb, dacă nu fusese fată mare, în satul Răcăciuni, din Bacău, se obişnuia să i se pună miresei în faţă o lingură spartă. Pedeapsa pentru ea putea fi şi mai severă: era trimisă acasă sau familia mirelui cerea ceva în plus la zestre (o bucată de pământ, de exemplu, o pereche de boi). (…) În zona Botoşani, dacă mireasa nu fusese «cinstită», soacra mică era pedepsită şi i se dădea să bea rachiu dintr-un pahar fără fund. În schimb, în satele din Oltenia şi din Muntenia, proaspăta nevastă era aşezată pe grapă şi trasă prin ogradă, pentru a fi făcută de râs”
Mirii sunt numiţi „împăraţi” deoarece, în timpul ceremoniei, sunt învestiţi cu o mare demnitate: „În limba greacă, sfânta taină a cununiei se mai numeşte şi încoronare. Cununile se pun pe cap în momentul când cei doi se cunună unul cu altul. Preotul vine cu cele două coroane cu care îi însemnează în sensul sfintei cruci şi pe urmă le aşază pe capetele lor. Şi atunci ei sunt învestiţi cu o mare încredere. (…) Coroanele pe care le primesc se referă şi la încununarea finală a vieţii.(…) La sfârşitul ritualului li se iau cununile de pe cap şi rugăciunea spune «primeşte Doamne cununile lor în împărăţia Ta». Şi acest lucru înseamnă că, în mod spiritual, cununile lor pleacă în împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunea ne arată că Dumnezeu primeşte cununile lor în chip spiritual. Din această perspectivă, noi ne căsătorim nu numai pentru binele de pe pământ şi pentru a fi împreună pe pământ, noi ne căsătorim ca să fim împreună şi în cer, pentru că iubirea e veşnică, ea nu moare niciodată”
„Turta miresei era un colac ce era rupt de naşă sau de o fetiţă din sat deasupra capului miresei. Se băgau în ea boabe de fasole, semniţe de dovleac, busuioc sau un ban.(…) Colacii şi pâinea semnifică tot fertilitatea şi belşugul, iar turta miresei se rupea ca semn de prosperitate pentru noua gospodărie întemeiată. (…) După ce se frângea, ea se arunca, iar fetele încercau să prindă o bucată din ea deoarece se credea că dacă vor prinde, se vor căsători repede. De multe ori, mireasa arunca părţi din colac în cele patru puncte cardinale. În Moldova, oamenii credeau că dacă luau o parte din acest colac i-o dădeau unei vite, ea se vindea repede. În unele zone din Galaţi fetele luau bucăţi din colac şi le puneau la cap ca să îşi viseze ursitul”

• „La casa mirelui stegarul îşi pregăteşte steagul. „Steagul este un simbol important al căsătoriei, el este un simbol masculin de vitalitate şi putere. Pe o botă de lemn sunt cusute «pânzături de păr», batiste, «cipce» (panglici), clopoţei, «făţoi cu ciur», spice de grâu, tidru etc. Toate aceste elemente decorative, pentru steagul ce este confecţionat, sunt adunate de către stegar de la fostele drăguţe ale mirelui. Dar, după nuntă, steagul se desface, se dau înapoi obiectele împrumutate, dar se păstrează spicele de grâu până la naşterea primului copil, care este «ciupăit» (scăldat) într-o apă în care se pun aceste spice, «să sie de cinste şi de vază în sat, ca şi steagul». Steagul terminat şi admirat de cei din jur este săltat în sus de stegar, în ritmul muzicii şi al jocului «horesc» cântece de nuntă adecvate: „La bărbat greşeşti o dată,/ Nici te uită, nici te iartă;/ La părinţi greşeşti o mie-/ Tăt eşti prunc de ominie”.

◊◊◊

Onoare târzie – fragment de roman

Ioan Romeo Roșiianu

iunie 2016

Motto : „Nu vei ajunge niciodată la destinație dacă te oprești să dai cu pietre în toți câinii care latră„

Pasul îi era nesigur în pustiul nopţii de octombrie. Alunecase de câteva ori şi era destul de murder pe haine. Totuşi, se vedea de la o poştă, în croiala lor, mâna unui meseriaş adevărat. Legănându-se, îşi târa făptura pe jumătate dormitândâ pe străzile burgului de la poalele muntelui înalt. Bura încet din nori. Era ud până la piele, dar nu-i păsa Călca hotărât prin beznele nopţii şi prin băltoacele străzilor desfundate de atâta ploaie. Stropi reci îi şiroiau pe faţa obosită. Şi el surâdea. Oarecum tâmp. Nici el nu ştia de ce o făcea. O făcea şi-i era de ajuns. Gândurile i se învălmăşau în mintea îmbâcsită de tutun şi alcool.
Mergea adus de umeri, de parcă toată greutatea norilor i se pogorâse pe fâptura-i firavă.
Sau poate chiar viaţa-i strivea sufletul. îşi mijise ochii şi scruta cu ei întunericul depărtării. Zadarnic însă. Nu putea zări la mai mult de câţiva metri în faţă. Suliţele ploii ce se înteţise-ntre timp erau groase şi dese. Vântul, parcă profitând de situaţia creată, îi şfichiuia obrazul neras.
– Mai mult pe cel drept, i-a trecut, ca un fulger tăios, prin minte. Şi a râs.
Gulerul ridicat al pardesiului decolorat de-atâta purtat nu-l ajuta cu nimic. Picături rebele de ploaie I se strecurau şi după ceafă. îngheţându-l.
– Mama dracului! a şuierat printre dinţii-i regulaţi.
Plouă-a pustiu.
Şi, parcă voind să-şi verifice veridicitatea gândului, şi- a dat capul pe spate, privind înciudat norii.
– Ce ţi-am făcut Doamne de mă baţi în halul ăsta? a mai gemut.
Nici măcar vântul ce se strecura indiferent printer casele scufiindate-n beznă nu i-a răspuns.
Sictirit de liniştea ce domnea în juru-i şi-a continuat ceva mai grăbit drumul. Nici el nu ştia prea bine unde voia să ajungă, şi nici măcar încotro îl va duce drumul pe care se afla Hoinărea de ceasuri bune pe străzile îngenuncheate în noapte şi ploaie. Fără nici o ţintă.
Odată ajuns într-o intersecţie de străzi s-a oprit locului. Cu mâini tremurânde a dat să-şi scoată o ţigară dintr-unul din buzunarele pantalonilor. A trebuit să se cotrobăiască puţin prin buzunare până şi-a găsit şi chibriturile. A scăpărat un băţ şi-a încercat să-l ascundă-n căuşul palmelor. Strecurându-i-se printre degete, vântul i l-a stins. A-njurat şoptit, aprinzându-şi un altul. C-o plăcere de narcoman a tras în piept întâiul fum. Simţea cum i se dizolvă-n trup rotocoalele de nicotină.
– Poate şi-n suflet, mai ştii?! i-a străfulgerat prin minte un gând.
Fără să mai privească în juru-i, a luat-o pe drumul din dreapta. Călca direct prin băltoacele din ce în ce mai dese şi mai adânci.
– Oraş pustiu al pustiurilor, a mormăit înciudat, ce dracului mai caut eu în tine, în măruntaiele tale? De ce nu te-oi fi părăsit până acum?!
Un motan i-a tăiat în fugă calea şi s-a refugiat sub streaşina unei case. A fluierat scurt, dar motanul nu s-a sinchisit de el. La adăpost fiind, îşi scutura blana neagră. Şi udă.
– Săracul! s-a surprins el zicând. E ud tot!
Dar, după un moment de tăcere, vreme-n care se oprise-n loc, şi-a continuat gândul:
– Ce dracului se întâmplă cu mine, sunt de tot râsul lumii. Numai că, spre norocul meu, nu mă vede nimeni acum. Şi chiar dacă ar fi să mă vadă vreun careva, tot n-ar avea de unde şti acel careva că eu compătimesc un biet motan. Fie el şi negru. Nu?!… Şi totuşi, am facut-o! De parcă eu nu aş fi tot în aceeaşi situaţie. De parcă eu, în aceste momente, aş fi la adăpost de răcorile nopţii şi neînmuiat de nenorocita asta de ploaie care tot curge din cerurile parcă sparte. De parcă-aş fi acum în vreo odaie încălzită, cu o ceaşcă de cafea in faţă şi cu vreo femeiuşcă alături. Parcă electrizat de propriul său gând, tresărind, a continuat:
– Nu, nu, nici o femeie! Gata!
După ce a mai privit o dată în juru-i, încă temător şi voind să se asigure că, totuşi, nimeni nu l-a auzit şi văzut, a mai tras o ocheadă-nspre motanul aciuit sub streaşina acelei case şi s-a urnit iarăşi în întunericul nopţii, înfruntând rafalele ploii. Ajuns la o nouă răscruce de drumuri, o palidă lumină, ce cu greu se strecura printre stropii deşi, a răzbătut până la el. Scrâşnind din dinţi s-a apropiat de ea. Când a ajuns la câţiva paşi, a rămas împietrit locului.
– Drace! a exclamat. Sunt la „Creaţa“, în chiar marginea oraşului.
O vreme a privit uşa deasupra căreia spânzura, legănată de vânt, o firmă gălbejită, de pe care vopseaua căzuse-n mare parte, făcând literele greu de
distins. Apoi, ridicând din umeri, a păşit hotărât prin noroiul din faţa intrării.
– Oricum, şi-a zis, dacă tot o ştiu, ce-mi mai trebuie să citesc?!
Din interior răzbateau până la el acordurile unui pian hodorogit şi vocea Diţei, o femeie pe care-o ştia de mai multă vreme, o femeie în patul căreia se şi strecurase de câteva ori. Din greşeală, îi plăcea lui să spună. Deşi, continua el întotdeauna când era vorba de femei, o făcea de bună voie şi nesilit de nimeni. A zis-o şi-acum şi a apăsat, hotărât, pe clanţa uşii.
în prag s-a oprit puţin, rotindu-şi privirile prin sala joasă, ascunsă-n fumul gros şi greu de respirat.
– închide, bă, uşa! a tunat vocea cuiva. Nu vezi că intră vântu-aicea?
– Intră pe dracu’! i-a răspuns şoptit, închizând, totuşi, uşa.
A păşit încet, ocolind cu grijă mesele, privind pe sub
sprâncene, cu coada ochiului, pe muşterii. S-a rezemat de tejgheaua barului, uitându-se lung la birtaş.
– O vodcă! i-a zis, după o vreme.
– Mare, mică? l-a iscodit acesta.
– Mare, mare, s-a grăbit să-i răspundă. Păi ce, eu sunt o juma’ de om?!
După ce şi-a primit paharul, a privit atent spre masa cartoforilor. Erau patru la masă, şi-un buchet bun de chibiţi în jur.
Taverna era scufundată-ntr-o semiobscuritate plăcută. Muzica gemea trist, îndemnând la băut şi la uitarea necazurilor de peste zi.
Bogdan şi-a plătit „dubla“ şi s-a dus spre masa de joc. Odată ajuns acolo, după ce-a privit puţin peste umărul unui chibiţ, s-a îndreptat spre-o altă masă, acolo unde patru zdrahoni trăgeau cu nesaţ din mahorcile de proastă calitate, urmărind cu ochi vicleni şi atenţi zarurile ce se rostogoleau pe masa soioasă, geluită, din lemn de brad. Fumul iute l-a făcut să strâmbe imediat din nas. Şi-a scos din buzunar o „domnească” şi, după ce şi-a aprins-o, a îndrăznit o întrebare:
– Am şi eu un loc?
– Dacă ai biştari, da, i-a răspuns unul. Cum nu?! a mai continuat tot fără să-l privească.
– Am şi vreau să-i joc cu voi, a îngâimat Bogdan.
Cei care până atunci nici nu catadicsiseră să-i acorde vreun pic de atenţie, s-au uitat lung la el. Vreo doi se tolăniseră în scaune şi-l măsurau cu priviri viclene.
S-au uitat şi unul la altul. Cu subînţeles.
Un chibiţ, la un semn al unuia de la masă, i-a adus un scaun. Ceilalţi i-au făcut loc, mişcându-şi scaunele.
– Şezi! l-a îndemnat unul. Câţi bani ai?
– Nu-ţi fă probleme, l-a liniştit Bogdan, cred că mai mulţi decât ai tu!
– E bine atunci, a mormăit un altul. Şezi!
Şi el a şezut.
Jumate-jumate, 800! a mormăit careva Era un lungan cu o pălărie de fetru, decolorată, trasă pe ochi. Bogdan a apucat să-i descopere, să-I observe, la o privire frugală, o cicatrice adâncă în obrazul neras.
– Merge, Albule, merge! i-a răspuns un ţigan gras, în care Bogdan l-a recunoscut pe fiul bulibaşei ţiganilor pripăşiţi prin marginea aceea a oraşului.
Burtică era poreclit. Având bani din te miri ce făcuţi, îşi cumpărase de ceva vreme o casă arătoasă prin centrul oraşului. Dar tot ţigan era!
Zarurile aruncate s-au rostogolit pe masa de lemn, urmărite de ochi holbaţi de-atâta atenţie.
– Unu-unu, Albule! le-a citit Burtică. Era bucuros.
Ai pierdut!
– Perechi, la pace! a cerut acesta.
– Vax! Mă duc mai departe, i s-a răspuns.
Ţiganul a adunat cu gesturi încete, regizate, zarurile.
Şi-a înfipt privirile-n Bogdan, care era în dreapta celui numit Albu, şi i-a zis:
– Zii o vorbă, mă! Dau cu tine acu’.
– Zic, i-a răspuns Bogdan liniştit.
– Păi zi odată! s-a răţoit la el ţiganul. Ce tot te scremi atât?!
– Ăştia toţi, ce vine! a ridicai indiferent din umericum. Şi chiar dacă ar fi să mă vadă vreun Bogdan, după ce s-a scotocit prin buzunare şi după ce-a pus pe masă un şomoiog de bani. O vreme s-a făcut linişte. Nici muzica nu se mai auzea Bogdan a putut să audă respiraţiile întretăiate ale celor din jur. Ţiganul, cu gesturi reţinute, a zdrăngănit zarurile-n palmă.
– Merge, i-a zis.
Toţi cei din crâşmă, ca la o comandă, se strânseseră în jurul mesei lor. Veniseră până şi cartoforii să vadă ce se întâmplă. Sec au sunat zarurile pe masa de lemn. Bogdan le-a oprit cu mâna dreaptă.
– Tăiete! i-a zis ţiganului.
Ca-ntr-un adevărat ritual, acesta le-a cules, cu gesturi încete şi largi. Ca să nu-i intre fumul în ochi, îşi dăduse capul pe spate. A bătut iarăşi zarurile în palmă. îndelung.
– Ducă-se! a spus Bogdan. Mai mult pentru sine.
Babaroasele s-au oprit chiar în mijlocul mesei.
– Doi-unu! le-a citit careva.
– Văd şi io, bă! Ce, sunt cumva chior? l-a repezit ţiganul.
Bogdan a început să numere bani mototoliţi. Cei din jur aşteptau cu respiraţii întretăiate.
– Opt mii patru sute sunt, Burtică. Dacă nu crezi, numărâ-i! i-a zis el ţiganului.
– Da’, nu merge tot la pace?
– Ba da! a aprobat Bogdan lăsând banii jos şi apucând zarurile. Merge!
– Atunci un para-ndărăt! l-a îndemnat Burtică.
Zarurile s-au oprit arătând un şase-şase. De nervi, ţiganul şi-a stins pe dosul palmei stângi ţigara.
Vreme de-o clipă mirosul de came arsă l-a înlocuit pe cel de fum.
– Tot la pace? a întrebat foindu-se în scaun.
– Merge! i s-a răspuns.
Şi iarăşi zarurile au arătat un şase-şase păgubos pentru ţigan.
– Noroc! a rostit sentenţios Bogdan, ridicându-se.
Plec, Burtică! Văd că nu mai ai nici tu, şi că nici alţii nu mai au de joc.
– Pleacă-n mă-ta! a scrâşnit acesta din dinţi.
Pleacă, bă, odată! a mai tunat, văzând că Bogdan se uită lung la el.
– Plec! i s-a răspuns. Chiar şi-n mama Deci, ca să fim corecţi, nu cu ea ai tu treabă, nu cu ea ai avut.
– Păi pleacă odată!
– Totuşi…
N-a mai apucat să-şi împlinească vorba. Ţiganul l-a înşfăcat de reverul pardesiului pe care nu-l dăduse jos.
– Pleci acum, când îţi zic io, că altfel o-ncurci rău de tot! Auzi bă, moacă?
Aranjându-şi gulerul boţit, Bogdan a păşit spre ieşire. Diţa a dat să-i taie calea. Cu mâna stângă a dat-o de-o parte, în palmă i-a îngrămădit un teanc de bani. Nici măcar n-a privit-o.
Bogdan mergea grăbit, cufundat în multele-i gânduri. Le simţea seci, înşurubându-i-se-n minte, înnebunindu-l cu goliciunea lor. Arar treceau oameni pe lângă el. Spre centrul oraşului. Dându-i bineţe. Unii. Cei care-l ştiau. Şi-l ştiau mulţi în urbea răstignită la poalele muntelui al cărui vârf nu-l atinsese niciodată în suişurile sale. îl salutau şi ceilalţi, cei care nu-1 ştiau. Nu-i durea gura. Pe el îl durea. Parcă. Le răspundea
dând din cap şi imitând un zâmbet.
După ce-a ezitat puţin, Bogdan s-a hotărât să facă cale întoarsă Voia să-i dea ţiganului banii înapoi, aurul pe care i-l câştigase. Gândul că mai putea face o faptă bună îi dădea puteri. Deşi era vlăguit. Răceala dimineţii l-a făcut să se adune sub pardesiu. Şi-a înfundat cu greu mâinile-n buzunare şi a grăbit pasul. Mătura cu privirea cărarea invadată de ierburi.
Foşneau încet, a taină, frunzele copacilor. Vântul se strecura, abia simţit acum, printre ele. îi legăna şi lui o şuviţă rebelă, pe fruntea înaltă în acea curbă-a cărării a mai apucat să vadă chipul plin de ură al ţiganului căruia-i câştigase tot. Şi mâna ce strângea un cuţit cu lamă lată. Şi, culmea! a mai remarcat şi mânerul făcut din corn de cerb. Apoi a simţit o căldură mare în dreptul inimii. Din ce în ce mai intensă. S-a simţit lovit o dată, de două ori, de trei ori… A mai zărit chipul fostului partener de
joc aplecat deasupră-i. Când l-a tras de pe cărare în desişul pădurii. Nu prea departe. Nişte mâini care-l cotrobăiau prin buzunare a mai simţit.
– Ce prost! i s-a mai înşurubat în minte un gând. l-i dădeam oricum. Că doară de-aia mă întorceam din drum, nu?!
O ceaţă străvezie s-a scoborât încet, înnegurându-i pri-virile. Ceva-l ardea tare-n preajma inimii. Căldura-l inunda. A mai simţit când Burtică i-a găsit pistoletul, având impresia unei unde de bucurie pe chipul acestuia. Răutăcioasă. Apoi, scurt, ceva rece Ia tâmpla dreaptă. A urmat auzul unei detunături pe care pădurea şi liniştea dimineţii au dus-o până departe. Capul i-a căzut într-o parte, sprijinindu-se de umărul stâng. N-a mai apucat să audă foşnetul de frunze şi ramuri date de-o parte de trecerea ţiganului.

◊◊◊