editoriale 2016

Întâlniri în burg

Corneliu V. Mihail
decembrie 2016

L-am întâlnit pe marele artist sibian Constantin Ilea (Schizo, pentru prieteni) într-o piaţetă fermecătoare a burgului, traversată de el zilnic, în ritualul casă-atelier şi înapoi. Ne-am împrietenit printr-o simplă prezentare şi o strângere de mâini. De atunci, nu ne-am evitat şi nici viaţa nu a vrut să ne îndepărtăm. Cu aspect de cabalist sefard, profund întelept, fără să se exteriorizeze ostentativ vreodată, Schizo mi-a mărturisit, într-una din şuetele noastre, că nu se satură să admire farmecul inefabil al traseului său ritual, din şoseaua Alba- Iuliei către Marea Piaţă a Sibiului de azi şi de altădată. Sedimentând în memoria vizuală o avalanşă de imagini arhitecturale, pictorul le descarcă în atelier pe pânze îmtruchipând ba Palatul Brukenthal, ba Pasajul Scărilor, ba semeţia aristocrată a unor biserici, ba simple uliţe şi case, izbite uluitor cromatic. Firesc, maestrul nu stă cantonat numai în aceste teme. Pânze de un albastru celest, denunţând seninătatea şi curăţenia lui ancestrală, ne invită la exerciţii de purificare, ca apoi să ne inunde cromatic în explozii florale ori criptice geometrii abstracte. Cu gingăşii şi vibraţii autentice, cu un instinct al penelului desăvârşit, Schizo ne redă bucuriile picante, în aceasră lume hâdă, descompusă, robită de cifre, nedispusă spre spiritualizare. Cu amabilitate rece, aparent absent, atitudini care de fapt disimulează o timiditate stranie, o inocenţă bizară, artistul te lasă să-i admiri pânzele, roşind pueril la elogiile directe. Prea mult artist şi deloc negustor, scrupulos şi deloc zâmbitor, cu vreun eventual cumpărător, Schizo trăieşte într-o decenţă şi cumpătare de pustnic. A avut şansa existenţială de a fi înţeles şi iubit de minunata Anca, soţia lui, care i-a dăruit doi băieţi la fel de înzestraţi în ale artei ca şi tatăl lor.
Cu un respect deschis, Corneliu V. Mihail

Constantin Ilea ©

Adi Suciu şi Iustin Panţa

Valentin Leahu
decembrie 2016

„Prefer să regret că am făcut prea multe, nu că n-am făcut nimic. Mai bine să plîngă mamele lor decît să plîngă mama mea. Găseşti întotdeauna o mînă de ajutor la capătul braţului tău”. Acestea sunt câteva dintre principiile poetului Adrian Suciu, care a început romanul „Sex cu femei” într-un proiect alături de Iustin Panţa, un scriitor pierdut devreme dintre noi, într-un accident nenorocit de banal. Iustin a murit pe 26 septembrie 2001, la întoarcerea de la mare, de la Neptun. Acolo avusese loc Întâlnirea Scriitorilor de limbă română din toată lumea. Cu o seară înainte de a muri, am apucat să schiţez impresii despre tânărul care, la 36 de toamne, a plecat dincolo de tărâmul scrierilor lui. Era plin de viaţă şi nu-i păsa de moarte, dar nimeni nu s-ar fi gândit că boemul incurabil va fi în maşina care avea să-i ia viaţa din neatenţia şoferilor inconştienţi. Redactor-şef al revistei de literatură Euphorion din Sibiu, membru al Uniunii Scriitorilor şi al Asociaţiei Jurnaliştilor, Iustin a scris şi a trăit pe muchie de cuţit. A fost să dispară într-un banal accident într-o curbă a morţii, aproape de Urziceni. Prietenul lui Panţa, Adrian Suciu, pe care l-am ascultat la cenaclul ARTGOTHICA, a fost publicat în antologii de poezie din România, Spania, Germania, Suedia, Grecia, Italia, U.S.A., Olanda.
Dumitru Augustin Doman, prieten, ziarist şi scriitor, spune despre autorul „Sexului cu femei”: „Adrian Suciu are ‚ştiinţa’ poeţilor adevăraţi de a aşterne mici istorioare care împreună converg către înţelesuri profunde, marcante; oare nu acesta este rostul cărţilor de poezie, al poeziei în genere?” Şi iată, în încheierea prezentării poetului Adrian Suciu, câteva versuri culese de aiurea din cărţile lui, care stau în umbra celui care se ascunde în spatele unei măşti zeflemitoare şi triviale, el având, probabil, un suport mult mai curat în sufletul lui:

Biberoane roz

În fiecare zi o mie de mame nasc ţânci neiubiţi îi vezi atârnând de ţâţele vinete cu disperarea vulgară a celor ce simt respiraţia morţii le vezi taţii traşi la faţă pe coridoare ţepeni străini mimând fericirea incredibil de prost aceeaşi viaţă începe confuz în fiecare zi sufocată de stolurile de toamnă/ iarnă/ vară/ primăvară publicaţiile destinate părinţilor tineri/ bătrâni/ bogaţi/ săraci/ tâmpiţi se vor vinde fabulos de bine în continuare cărţile despre cum să schimbi scutecul şi să bagi biberonul la locul lui vor face tiraje ameţitoare voi râde şi eu precum prea-nefericitul Van Gogh arzându-şi mâna la flacăra lămpii din dragoste curata pentru o vacă nici măcar sentimentală

De dorul femeilor nebune
În zodia mea o umbra veche-şi dezbracă mantia şi zodia departe mi-e, în carnea neagră, cerească.
Aici, jos, scriu vorbe balade scumpe, tăcerea-mi o rump în cerneluri,
aici, jos, sub cer, unde stau plopii chirciţi ca soldaţii şi drumurile se-aprind de dorul femeilor nebune.
Aici, jos, unde eu iubesc tobele înţepând într-o tandra tărăgănare aerul serii.
Doua mâini îmbătate sapă-n zodia mea de bazalt şi nu-i dau de capăt; luna gâlgâia când îţi sărutam oasele claviculei încrucişate cu ciudatele oase şi cine eşti tu?
În zodia mea, sunt cai înspumaţi şi viorii-i cresc, deodată, roţi!
Şi voi urca râzând, cântând, neoprindu-mă,
oamenii munţilor vor sărbători cu pruncii lor verzi trecerea mea, cu vioara neagră voi trece,
cu grijă mare, târziu, pe-ntunerec,
să nu se rupă roţile-n hârtoapele bolţii!”

◊◊◊

Să ne amintim de Noica

Silviu Guga

decembrie 2016

În timp ce mă documentam (asta însemnând răsfoirea unor caiete de noţiţe vechi de pe vremea când îmi notam lucrurile pe care le consideram importante din întâmplările mele) ca să scriu despre „relaţia” lui Constantin Noica cu Sextil Puşcariu, primesc un telefon de la George Văidean, scriitor din Orăştie, care, după 80 de ani, a publicat vreo cinci cărţi. Îmi spune că e 4 decembrie şi a scris ceva. La curiozitatea mea îmi răspunde că, fiind 4 decembrie, nu putea să scrie decât despre Noica. N-are Internet şi atunci îmi citeşte articolul său pe care l-a intitulat „Să ne amintim de Noica”. Îl ascultam şi aveam bucurosul prilej de a-i da dreptate, ca de atâtea ori, lui Andrei Pleşu. Da, Noica a fost o stare de spirit. Pentru cei mulţi au contat mai puţin cărţile sale, ci atitudinea sa. L-am rugat să mă lase să-l înregistrez pentru că… trebuie să ne amintim de Noica, măcar la 4 decembrie, când, cu 29 de ani în urmă, la prima ninsoare a iernii, a plecat, întru odihna veşniciei lângă schitul de la Păltiniş „un reprezentant al valorilor neamului românesc, un înţelept al timpului său, un om deplin al culturii, care a avut un impact social deosebit, atunci când valorile autentice au fost îngenunchiate prin mâzgâlirea în roşu al frontispiciului ţării”, cum bine consideră George Văidean şi încă mulţi alţii. Las pentru un număr viitor consemnarea amintirilor mele păltinişene pentru că mi se pare mult mai interesant să menţionez că sentimentul de admiraţie pentru Noica nu s-a stins odată cu trecerea anilor, că Noica a rămas un mit şi nu o „modă” trecătoare, că, amintindu-ne de Noica, ierarhizarea valorilor autentice nu a fost atât de grav bulversată. Cu alte cuvinte, să ne amintim de Noica înseamnă să ne menţinem într-o normalitate necesară. Şi vreau să mai spicuesc, din înregistrarea făcută, alte câteva aprecieri pe care George Văidean le face cu emoţia pe care şi-o masca cu vocea şi stilul solemn. „Constantin Noica a luptat convins că ieşirea noastră din beznă în luminiş se va împlini… ca şi alţi patrioţi, el a suferit pe nedrept nelegiuirile unui regim pe care n-a vrut să-l ia în seamă”. Într-adevăr, Noica a vrut să se „eschiveze” de vremurile în care a trăit, să se „împace” cu ele, dar să poată să promoveze cultura.
Scriitorul de la Orăştie vorbea şi de „puterea suferinţei de care a dat dovadă” pentru că n-a ales să plece din ţară, a ales drumul cel mai anevoios, „considerând că se poate face rezistenţă şi în interior, la noi acasă, unde este chiar mai necesar”.
Interesantă este şi părerea că Noica s-a retras în ultima perioadă a vieţii la Păltiniş, „în liniştea unui decor de munte şi respirând aerul tare al înălţimilor”, pentru a realiza o şcoală suis-generis unde „să se înveţe cum să prinzi nădejdea că prin cultură se vor schimba mentalităţi şi, implicit, societatea” şi unde să se genereze idei, pentru că „toţi oameni au gânduri, dar nu toţi au idei”.
Numărul de faţă era încheiat şi nu mai puteam publica articolul lui George Văidean. Îl vom publica într-un viitor număr, dar trebuie să-i mulţumesc că l-am folosit pentru că Noica rămâne în actualitate.
.

◊◊◊

Unui slujitor de revistă

Corneliu V. Mihail
octombrie 2016

Triumfând, cu modestie resemnată, Valentin Leahu a realizat numărul 50, al revistei. În pofida vicisitudinilor de tot felul-solitar salahor al literelor-, și-a realizat dezideratul, sfidând ostilitatea surdă a unor politicieni strâmbi și sterili. O ursitoare vicioasă i-a prezis că este ultimul mare boem, risipitor de vorbe și suflet. Marcat de această predicție, nu iese din tipar. Se iluzionează că scrierile lui, picurate din călimara cu vin, îl vor mântui de toate reproșurile sicofanților pedanți și insipizi. Uneori, seninătatea și inocența lui patologică sunt bântuite de demoni halucinanți și deliranți, când, aproape răpus, s-ar urca într-o cotigă și ar lua-o razna prin lume. Dar, latura ironică a destinului, îl determină să revină la pulsul de truditor printre iluzii. Maniac al boemei, refuză cu afișată ostentație, încadrarea în normele unei societăți schilodite de tot felul de parveniți îmbuibați, doctori în toate cele. Adeseori, cu năduf, Valentin le-ar sugera să mai renunțe la convenții și pravile. Îl descoperi, stradal, însoțit de rucsăcel, unde-și îndeasă averea, adică: o călimară, niște penițe, câteva manuscrise șifonate, o periuță de dinți și o punguță de cipsuri… Acest boem, duios și plin de farmec, prin șpagaturi bizare, reușește să scoată, mai mult singur, această revistă, extrem de îngrijită, bine rânduită, incitantă la lectură, cu texte bine selectate, de la oameni de cultură speciali. Valentin s-a impus în urbe, între elitiștii erudiți, dar prea înțepați, vag atinși de un complex narcisisto-egocentrici, de parcă și-ar scrie doar lor și gașca de borrachos (grizații) ce hălăduiește între Frieda și Haller, producători de bancuri frivole, suspectându-se literați. Fisurat de neajunsuri financiare și biologice, Valentin și-a impus vrerea, respectând cu sfințenie blazonul păltinișenilor.
Adâncă admirație, camarade!

Un popă ştrengar

Evadând din canoanele bisericeşti spre atmosfera laică de la Academia Haller, preotul Vasile Bora (Şuşu), mobilat cu lecturi şi umor, a conceput din vorbe crochiul portret a unor personalităţi din burg.
Inventiv, inspirat şi perspicace observator, părintele pendulează fermecător între elogiul superlativ, tuşa moderat insinuantă, cinismul disimulat ori flecăreala facil voioasă. Toate acestea fiind survolate de un spirit bonom, chiar boem, cu vagi efluvii de strană şi amvon, rezultând un melanj derutant, de spini, mirt şi miros de cădelniţă. Departe de orice snobism selectiv, Şuşu s-a oprit şi asupra unor prieteni mai puţin notorii dar dragi sufletului său.
Plănuia cu prietenul Ingo, pe care l-a convertit de la evanghelism la ortodoxism, o carte răsunătoare, de o structură bizară, laic-bisericoasă, care să cuprindă portrete de la sfinţi la atei. Dar, moartea năprasnică a lui Ingo, l-a îndepărtat de proiect. Profund religios, Şuşu este tentat de plăcerile primare, pe care şi le refuză, pe alocuri, din raţiuni deontologice. Rar, mai alunecă strâmb, dar câte pocăinţi îşi impune, numai el ştie.
Altruist, organizează tabere de creaţie artistică în parohia lui, oferind aleşilor pe sprânceană, cadouri care nu se opresc doar la colivă şi colăcei.
Personaj emblematic este des comentat în mediile intelectuale şi mai ales ale Academiei Haller care intenţionează să-l glorifice printr-o lucrare rivalizând cu statuia lui Gheorghe Lazăr, din Piaţa Mare.

◊◊◊

Editorial 50

Valentin Leahu
octombrie 2016

Au trecut peste șapte ani de când există revista Cenaclul de la Păltiniș. Am ajuns la a cincizecea apariție. Îmi amintesc, de parcă a fost ieri, cum s-a născut ideea acestei reviste. Începutul revenirii mele în Sibiu. Păltiniș. Vizită de week-end. Am mers cu mașina Doinei Zaharia. Eram patru. Gabi Bica, mama fiicei mele, Doina, sora ei, Eugen Jitariuc, soțul Doinei și eu, Valentin, viitorul redactor șef al revistei… din toate timpurile. Eugen a avut ideea unei noi reviste în Sibiu. El a vrut să i se spună într-un fel, eu am zis Cenaclul de la Păltiniș, gândindu-mă la Noica. Toată lumea a fost de acord cu titlul, dintr-o dată. A doua zi am coborât în București și am înregistrat titlul revistei. Mai apoi am înființat Asociația și editura, având ca membri fondatori pe Gabi Bica, Doina Zaharia și Cristina Ana-Maria Leahu, fiica mea și a Gabrielei Bica. Azi, președintele de onoare al Asociației este domnul doctor în arte Alexandru Lungu, președinte, Florin Pârvu, vicepreședinte, Siviu Guga, iar secretar, Llelu Vălăreanu Sârbu. Eu sunt, încă, directorul Editurii Cenaclul de la Păltiniș și redactorul șef al revistei, care s-a născut sub semnul marelui Noica, în Păltinișul în care a fost înmormântat, la Schit. Prin Eugen i-am cunoscut pe toți prietenii mei și ai revistei, din Sibiu. Pe Silviu Guga, care a fost apropiat al lui Noica, pe Petru Ovidiu Dumbrăveanu, Dumnezeu să-l odihnească, alături de revistă până în clipa morții sale, pe Corneliu V. Mihail, Luchi, distinsul editorialist care ne este alături de la începuturi, pe Ovidiu Calborean, secretarul general al revistei, căruia îi plăcea mult formatul tabloid, pe Dan Ioan Bogdan, care nu ne dădea mai mult de câteva apariții, cu teama că nu vom găsi finanțare, pe Ioan Radu Văcărescu, Jean, președintele Uniunii Scriitorilor-filiala Sibiu, care nu ne mai scrie din Rio del Sadu de multă vreme, pe Constantin Ilea, un mare prieten și un artist desăvârșit, și nu în ultimul rând pe Alexandru-Ducu Lungu, președintele de onoare al Asociației, un om de o eleganță și un spirit artistic de mare clasă. Poate e prea puțin să-i enumăr, poate nu ajunge gândul meu frumos despre ei, dar îi port pe toți în suflet. Siviu Guga a fost în apropierea lui Noica, pe când Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu îi împingeau Dacia, la urcarea spre Păltiniș, Conu Dinu, neputând să coboare din mașină. Însă, toate acestea amintiri nu puteau să apară într-o revistă care nu ar fi fost tipărită prin bunăvoința domnului Ilie Carabulea, care nu mă cunoștea. Nimeni din Sibiu nu a avut curajul să-mi dea numărul lui de telefon. Finețea mea gazetărească mi-a spus că trebuie neapărat să vorbesc cu magnatul sibian. I-am obținut telefonul de la un prieten și coleg, din București, Adrian Vasiliu, acesta luându-i un interviu, mai demult, în România Liberă. L-am sunat pe Ilie Carabulea de câteva ori, până când mi-a dat acceptul să tipărim la Tipografia Tribunei, care îi aparține. Nu m-a văzut, nu mă știe decât de la telefon, când mi-a dat acceptul se afla în aeroportul Fiumicino, din Roma, unde se găsea cu afaceri. Și numărul doi al revistei, pe frontispiciul căruia am scris cuvintele Noiciene: Sufletul, trebuie tratat ca pământul, să-i dai ce-i trebuie pentru a fi roditor, l-am tipărit tot prin bunăvoința lui Nea Ilie Carabulea. Și a început istoria unei reviste care a ajuns la numărul 50 și n-ar trebui să se oprească aici. Am obținut Diploma de Excelență a Bibliotecii Naționale a României și Diploma de onoare din partea Bibliotecii Militare Centrale. După ce am fost invitați, profesorul Guga, seniorul editor al revistei, și cu mine, la emisiunea Raluca și Răzvan, pe atunci la Antena 1, ne-a îmbrățișat proiectul Consiliul Județean Sibiu, prin Daniela Câmpean și Constantin Șovăială, oameni care simt importanța culturii, cărora le mulțumesc din suflet. Nu pot să nu-i amintesc pe cei plecați dintre noi, care ne-au ajutat fără vreo tăgadă: Rareș Jitariuc, Petru Ovidiu Dumbrăveanu, Horia Tabacu. Fie ca gândurile lor să mențină vie flacăra Cenaclului de la Păltiniș. I-am amintit în ordinea plecării lor dintre cei vii.

◊◊◊

La numărul 50

Silviu Guga

octombrie 2016

Ajunsă la nr.50, revista noastră a intrat în “cla¬sa întâi”. Are 7 ani şi “o istorie”, pe care Valentin Leahu, redactorul şef, o relatează în editorialul său ca pe o poveste frumoasă care a fost. Dar n-a fost de loc uşor să ajungem la nr.50. Până să ajungem să primim bani ( sumă, de fapt, derizorie) printr-un proiect finanţat de Consiliul Judeţean, am umblat după sponsorizări, cu cerşitul (nu-i frumos cuvântul, dar cam ăsta e) şi am găsit bine¬făcători la Boromir, la Simpa, la Curierul de Vâlcea şi multe… promisiuni.
Bucuria mare a fost că am găsit colaboratori din toată ţara şi cititori mai mulţi decât ne aşteptam. Dintre colaboratori amintim câteva nume cu notorietate: Horia Tabacu, Traian T. Coşovei (Dumnezeu să-i odihnească), Ioan Groşan, Doina Ruşti, Ioan Cărmăzan, Ioan Radu Văcărescu, Dumitru Chiuaru, Radu Vancu, Valentin Iacob, Dan Dănilă, Ioan Tămâian, Dan Mucenic, Octavian Mihalcea, Eugen Dornescu, Adrian Suciu şi… să mă ierte cei pe care i-am uitat.
Revista „Cenaclul de la Păltiniş” are şi o preistorie cu câteva momente importante pe care merită să le menţionez. Un prim moment ar fi cel în care Aurel Cioran, „fratele fiului risipitor”, cum îl numeşte Anca Sîrghie, şi Marian Diaconu, îmi spuneau că aş putea şi eu să fac ceva pentru a menţine focul pe altarul mitului Noica. La întrebarea „Ce pot să fac eu, domn Relu?” mi-a răspuns că pot să scriu câte ceva despre Dinu Noica pe la reviste. Era în 1997 şi, Relu Cioran, bunul prieten al lui Noica, era bolnav şi presimţea că o să vină o vreme când Noica o să fie considerat „o modă” trecătoare.
Momentul următor al „preistoriei” a fost când Eugen Jitariuc mă anunţa că vrea să scoată o revistă Transilvania+. Ca la orice proiect, „demarajul” era greu, dar gândul de a avea o revistă în care să scriu despre Noica era ca o iluzie frumoasă. Nu-mi plăcea titlul propus de Eugen, dar altul nu-mi trecea prin cap, până în momentul în care îmi spune ca are un cumnat, ziarist în Bucureşti, care vrea să scoată o revistă ce se numeşte „Cenaclul de la Păltiniş”. Era ca un titlu găsit de mine, altul mai bun nici că se putea şi a venit „cumnatul”, nimeni altul decât Valentin Leahu şi aşa a început „istoria”. O istorie care trebuie continuată şi pentru motivul că nu am scris decât foarte puţin despre Noica şi despre Păltiniş. Şi-i rugăm şi pe alţii să scrie şi-i aşteptăm cu mult drag.
.

◊◊◊

Nașterea burdușită a unui avorton

Corneliu V. Mihail
iulie 2016

Avortonul este democrația crăcănată (sintagmă predilectă) de după lovitura de stat din ’89. Răul devenind insuportabil, se impunea o schimbare, dar nu în termenii ăștia!! Ne bucurăm să apreciem superlativ existența unor istorici de talia profesorului Corvin Lupu. Cinstit, obiectiv, erudit, marcat cu discernământ, în măsură să elucideze problemele încă absconse din decembrie ’89 profesorul C. Lupu provoacă valuri cu ultima carte, TRĂDAREA SECURITĂȚII, după un lung șir de alte remarcabile cărți. Scormonitor prin vastele bibliografii, istoricul cuprinde exhaustiv fenomenele, impunând adevărul, care frecvent lezează. Concret, „Trădarea securității” a provocat rumoare, eufemistic zis, poate chiar ostilitatea unor „cadre” mai puțin avizate de jocurile abjecte din culisele istoriei. Firesc, sitagma „trădarea securității” are o rezonanță auditivă incomodă, brutală chiar, dar nu poți eluda adevărul strident, de dragul unor menajamente. Paradoxal, în pofida biciuirii unor conștiințe încărcate, CL face un serviciu imens vechilor profesioniști din sistem. O să mă explic de ce! Da, securitatea a trădat! Oricum, jocurile erau deja făcute de oculta internațională și națională, cu sediul „Rahova 5”! (dezvăluire în premieră, cei inițiați vor înțelege). Securiștii s-au repliat, de fapt, la timp, de pe o graniță de sare glisantă, care putea să-i compromită iremediabil. Cu nară de profesioniști, roși în multe rele, camarazii au intuit pericolul, mascarada, cacealmaua și, duși de vântul unor întâmplări pe care nu le mai stăpâneau, au escamotat cu tact evenimentul. Căci vorba unui chibiț peluzist: Dacă securitatea nu trăda și acum se mai trăgea!! Da, ați trădat, toți o știm! Un scrupul de profesionist vă obligă formal să nu o recunoașteți, știind că un scrupul adânc face sinceritatea imposibilă. Ați reacționat ostil, fiindcă vă era alterat un sentiment de autoliniștire încrezătoare. Trai tihnit, pensii bune, conștiințe aproape epurate de încărcături, și… stupoare!, iată vine istoricul cu trădarea pusă pe afiș. Există o dilemă. Amploarea trădării!? Personal, cred că ea nu depășește persoana dictatorului, lapidat lamentabil, părăsit de gărzi. Apoi, trebuie să reamintim că în sistem nu au fost numai absolvenții de la facultatea agricolă de la Brănești, sau profesioniști pur sânge ca generalul Iulian Vlad, care, știutor peste măsură, persuasiv și abil, a fentat cât a putut puciștii. A salvat organizația de unde era planificat să se extragă victimele mascaradei. Trebuie neapărat amintit că în sistem erau și troglodiți ca generalul Vasile Gheorghe, „căldărar borât”, mic gras, ciupit de vărsat, născut infractor, cu plăcerea violurilor ancilare, cu bucătărese pe după butoaie de murături. Când ancheta, odiosul ăsta patibular își regiza un glas sepulcral, cu iz macabru. Asasin până la moarte, stârpitura a făcut numai deservicii sistemului, Acum, revin la problema paradoxului. Când societatea civică, ațâțată de cabotini diriguitori disimulați, va cere capete de acuzare și din securitate, căci după Vișinescu și Fecior sunt programați securișii și activiștii de partid!!! Atunci, cei vizați vor sări în față cu cartea TRĂDAREA SECURITĂȚII a eminentului istoric C.L. Trăiți, datorită proniei cerești și a unor inițiați, că altfel ați fi avut soarta lui Mihale și Velicu și atâtor altora… n
P.S. Frecvent, alege istoria în locul nostru. Foarte aproape de aria vinovățiilor palpabile, autorul provoacă multe idiosincrazii, iar altora o ușoară anarhie sufletească. Le recomandăm tuturor înțelepciune, decență și mai ales infinită toleranță față de adevărurile incomode.

◊◊◊

Unde e Şarpele de altădată?

Valentin Leahu
iunie 2016

Sunt un pic trist când scriu aceste rânduri, nu din Bucureşti, ci din Sibiu, unde mi-am petrecut o bună parte din iarna asta, pe alocuri miraculoasă, cu zăpezi păltinişene mai moi ca alte dăţi, cu Zidul Cetăţii nins frumos şi împestriţat în faţă-i cu târguri de oale şi alte sumedenii de întâmplări ce dau viaţă oraşului care, altfel, poate ar părea pustiu, regretând că i-au trecut clipele de Capitală Culturală Europeană. La acea vreme, Hermannstadt roia de lume din toată lumea. Şi azi, dar mai cu măsură, ca-n Shakespeare. Sunt trist pentru că în urmă cu exact un an îi uram, în rubrica de faţă, „La mulţi ani!” Maestrului Ştefan Iordache, Hotelierul de Lux al vieţii Domniei Sale. Mai apoi, aveam, cu şi mai mare tristeţe, să dau lacrimi în cuvinte la moartea Sa. Şi aşa, mă întreb, azi, când maestrul ar fi împlinit 68 de ierni, iar eu împlinesc 48… Scriu asta, poate, din snobism, cum ar zice alt mare maestru, Gheorghe Dinică, prietenul celui care a fost şi va rămâne în sufletele noastre marele Ştefan Iordache. Născuţi pe 3 februarie, la diferenţă de două decenii, Maestrul şi eu am avut ocazia să petrecem de multe ori împreună de ziua noastră de naştere, dar după ’90, când s-a deschis Şarpele Roşu, sufletul noii boeme, continuatoarea Peşterii din faţa statuii lui C.A. Rosetti, din piaţa cu acelaşi nume. Mă trec fiori. de altădată, cu ciorba de burtă de la 5 dimineaţa care te scula din beţie, la acea oră plecând de multe ori din Şarpe cu Dan Mucenic, certat acasă de Ana de atunci că a venit treaz şi poate a fost prin alte părţi şi nu acolo unde se întâlneau boemii până la mijitul zorilor. De câte ori trec prin dreptul fostei boeme aud, parcă, tot ţambalul lui Marius Mihalache, vocea lui Nelu Ploieşteanu… şi îmi trec prin faţă amintiri pe care nu le-am uitat şi le-am scris aici de-a lungul unui an… Chiar! A trecut peste un an de când am pornit la drum această „Boemă bucureşteană”, văzută de mine, despre care i-a plăcut lui Horia Tabacu să spere că va fi de bun augur. Şi mă întreb, iar, unde e Şarpele de altădată? Se odihneşte, în vreme ce altceva speră că îi va lua locul. Oricum, locul lui Ştefan Iordache, Marele Actor Boem, nu-l poate lua nimeni în inimile multor boemi ai cârciumioarei de neuitat…
(din cartea în curs de apariție la ed. Cenaclul de la Păltiniș, CANA din CRAMA cu AMINTIRI)

◊◊◊

Silviu Guga

Pentru Sfânt Constantin Brâncuşi

iunie 2016

Cum nu e greu de bănuit, titlul acestui articol mi-a fost sugerat de romanul unui scriitor care a copilărit la Aciliu şi a urmat şcoala germană în Sibiu, Peter Neagoe. El a scris în limba engleză mai multe opere inspirate din realităţile patriei natale, devenind cunoscut în Statele Unite, dar cea mai importantă este “Sfântul din Monparnasse”, publicată postum. Romanul aduce un omagiu colegului său de la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, Constantin Brâncuşi, cu care se reîntâlneşte şi se împrieteneşte în Paris la începutul secolului trecut. Peter Neagoe nu a exagerat deloc numindu-l pe Brâncuşi sfânt. Trebuie cât mai mulţi să spunem acest lucru şi să dăm câţiva lei pentru una dintre „bisericile” sale care se numeşte „Cuminţenia pământului”.
Ministerul Culturii a iniţiat o subscriptie publică propunându-ne să contribuim, cu cât putem fiecare, la strângerea sumei necesare pentru ca celebra sculptură să fie la dispoziţia publicului. E un îndemn la s olidaritate naţională , dar şi o recunoaştere a lipsei de vigoare instituţională, a neputinţei statului nostru. Statul oferă 5 milioane de euro, dar mai e nevoie de încă 6 milioane. Chiar dacă ştim că statul are bani, dar banii sunt la discreţia unor persoane, nu la dispozitia publicului, haideţi să punem mână de la mână pentru Sfântul Brâncuşi. A iubit stâlpii porţilor şi a pridvoarelor din satele noastre, biserica făcută de străbunicul său din Ohăbiţa sau Hobiţa Gorjului şi a iubit stâlpii crestaţi, ce se pun la mormintele celor răpuşi de moarte în floarea vârstei, din cimitirele de pe Valea Sebeşului. N-a spus însă niciodată că preferă lemnul pentru că a iubit şi piatra şi, mai întâi, a făcut din piatră o RUGĂCIUNE şi a dat-o buzoienilor s-o pună în cimitirul lor şi mai târziu. >Din piatră a făcut o POARTĂ A SĂRUTULUI şi o MASĂ A TĂCERII pentru gorjeni. A iubit bronzul ca să imortlizeze pe Domnişoara POGANY şi ca să Facă PĂSĂRI MĂIESTRE. Din piatră a făcut o POARTĂ A SĂRUTULUI şi o MASĂ A TĂCERII pentru gorjeni. A iubit bronzul ca să imortalizeze pe Domnişoara POGANY şi ca să Facă PĂSĂRI MĂIESTRE. A iubit chiar şi fonta de la Călan din care la Petroşani s-au făcut clepsidrele pentru COLOANA FĂRĂ DE ŞFÂRŞIT. Avea nevoie de un spaţiu larg, de lângă Olt, unde e MASA TĂCERII, până la COLOANĂ, pe o alee A SCAUNELOR, de fapt, o alee spirituală care trece pe sub POARTA SĂRUTULUI şi continuă CALEA EROILOR prin inima bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Sentimentul de recunoştinţă faţă de cei care s-au jertfit pentru neamul nostru, în timpul Primului Război Mondial, Brâncuşi a vrut să ni-l transmită nouă. Noi astăzi putem înţelege că Brâncuşi a intrat în însuşi spiritul lumii noastre moderne. Pentru a putea să ne mândrim cu el în continuare, hai să punem mână de la mână şi să cumpărăm CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI. Dacă n-am cumpărat atelierul lui din impasse Ronsin înainte ca parizienii să-l mute în Muzeul de Artă Modernă şi atelierul lui refăcut a ajuns, mai târziu, în vestitul „Centru Pompidu”. Hai, să facem ceva ca măcar o operă realizată în acest atelier să fie a noastră. Ce mândrii suntem de Brâncuşi când, întrebat de Rockefeller „Cum pot să te ajut?“ Brâncuşi răspunde: „Ia şi mătură atelierul!“. Noi n-avem cum să măturăm atelierul lui, nu ne rămâne decât să facem ceva pentru Sfântul Constantin Brâncuşi cumpărându-i
„Cuminţenia”. E şi ea o biserică.

◊◊◊

Pe… trecerea timpului

(jurnal politic românesc)

Lecţie de demnitate

Corneliu V. Mihail
27 februarie 2016

corneliu mihail
Există un mit hasidic, cu 36 de înțelepți, care, cinstiți, onești, utili și umili, sprijină lumea. Prin forța unei revelații, admitem că Emil Hurezeanu ar putea face parte dintre acești inițiați. Este o bucurie și o mare onoare pentru noi, locuitori ai burgului, să fim concitadini cu acest personaj renascentist, înzestrat cu un soi de exemplaritate inefabilă.
Pornind de la Lecția de anatomie (volumul lui de debut), cu adâncime și rigoare rembrandiană, autorul ne dă nenumărate lecții de viață, fie la Radio Europa Liberă, fie la televiziunile autohtone, fie cu acest jurnal triumfalist, unde erudiția se conjugă cu discernământul, bunul simț și o moralitate profundă. Am parcurs o lectură halucinantă, autorul glisând nonșalant, perfect edificat, între repere cum ar fi politica românească și străină, creionarea unor personalități, comentarea documentată a unor evenimente istorice. Mobilat cu un umor elevat, Emil Hurezeanu spulberă hilar democrația noastră crăcănată.
Sintagme ca republica verișorilor, reciprocitate balansată, definesc adjecția clasei politice, nesimțirea autorizată a insolenților și ignarilor, a patibularilor politici, a acestor fantome instalate de duhuri malefice. Toate acestea țin de o estetică a o oribilului pe care Emil Hurezeanu o numește era cleptocrației. Frecvent, o tristețe surdă acoperă vorbele, un recul defetist îmbracă unele evenimente, toate inducând spre o anumită lehahamite.
Ebuliția disjunctivă, dominația libidoului sau Despre Capșa și sigurantză, incită, provocând adevărate voluptăți de lectură. Scormonind prin dosarele secrete ale umanității, autorul are plăcerea deconspirării urzelilor ferite, dar mai ales a acelora care păstoreau devălmășia șoaptelor.
Uneori, cu seninătate de vitraliu vechi, E.H. ne îmbujorează cu arabaescuri uluitoare, înscrise pe harta lumii, tincturate cu subtil umor, reînviind speranța că mai putem crede în ceva. Cu simpatie pentru regalitate, Emil Hurezeanu recunoștea în suveranul încoronat viu sau
mort, genericul peren al statului, deasupra persoanei sale și a întâmplărilor tuturor. Preluând din cartea lui Nickolas Nagy- despre fascismul din Ungaria și România, autorul consideră că singurii oameni patrioți de profunzime și caracter din România interbelică au fost și au rămas Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu și Mareșalul Antonescu. Destinul a făcut ca toți să sfârșescă tragic. Ca întotdeauna corupții scapă, iar incoruptibilii sunt puși la zid. Asta este istoria cu acumulările ei de erori și orori. Concluzionând, autorul dă o sentință incomodă: rămânem ostaticii neputinței noastre oportuniste sau istoria nu iartă greșiților ei!hurezeanu
Emil Hurezeanu face parte cum ar zice Petru Creția: Dintre acei aleși care prin devotament, onoare, dârzenie și fidelitate, răspândesc în jurul lor încredere, iubire, bucurie și har!
P.S. Lansarea s-a petrecut în aula Facultății de medicină, totul fiind survolat atent și competent de rectorul Ion Bondrea, care gentil, altruist cu meniri de binefăcător a prezentat autorul. A fost o atmosferă elevată, cu public distins, fără intruși politici.

◊◊◊

Artgothica.

Iarna la Sibiu (II)

27 februarie 2016

leahu 1
leahu 2

◊◊◊

guga 1

27 februarie 2016

guga 2
guga 3

◊◊◊

dur 1

27 februarie 2016

dur 2
dur 3
dur 4

◊◊◊

Picture 4
5 februarie 2013

Dacă n-aş fi fost un observator cu paharul sorbit pe îndelete nu mi-aş fi permis să arunc din taste cuvinte dureros de triste, uneori.Triste ca amintirile ce umblă cu pumnalul până la plăsele în adâncul inimii pe care o doresc mereu aproape de tinereţe.Chiar dacă hârbul de sanie la care trag iernile se apropie din ce în ce mai aprig de iarna eternă. Acolo unde vinul se fi erbe doar în gândurile celor bântuiţi prin bibliotecile, fi e ele şi bahice, prin care mi-am plimbat înnoptările de boem. La Casa Sadoveanu, ca un făcut, acolo au fost primele mari întâlniri ale mele cu pridvorul scriitoricesc, acolo am fost servit de tanti Miţi, de fi ica ei Luiza, acolo mi-am petrecut multe din serile bune sau rele cu Dan Mucenic,scriitor, ziarist, boem, bahic, prieten, chiar şi naşul fi icei poetei ospătăriţe, din ale cărei versuri n-am fost vrednic să reţin. Acolo l-am întâlnit şi pe Traian T. Coşovei , mai tânăr cu 20 ani decât azi, la 56. Traian este un poet minunat, premiat, după cum spune chiar el şi de Uniunea Tineretului Comunist dar şi de Academia Română şi Uniunea Scriitorilor. Traian T. este un boem şi un prieten de pahar cum rar întâlneşti. Poetul din Floreasca! Aşa îi spun vecinii cu care toarnă zilnic poveşti în paharele vieţii la cârciumioarele de peste drum de piaţa cu acelaşi nume. Pe Traian l-am găsit în toane bune la el în casă şi i-am făcut o poză pentru o revistă pentru adulţi, poetul stând în cadă cu duşul la ureche, protestând, parcă, împotriva agresiunii tehnicii asupra scriitorilor. Chiar dacă butonează el la computer, adevărata poezie o combate la o maşină de scris minunată, dar veche, moştenită de la tatăl lui. La Casa Sadoveanu l-am întâlnit pe Traian T., care astăzi nu mai soarbe decât bere şi iarna nu prea iese din apartamentul său, combătând poeme pentru boema ce urmează să-i calce iar sufl etul când va da o brumă de primăvară peste terase. Lui Traian, dar şi lui Viorel Sâmpetrean , o altă fi gură de sufl et a boemei, le-am dăruit următoarele versuri:

Bătrâne, eşti o rană pentru mine!
Mă doare cana ta din crama cu-amintiri,
Când ne plimbam butoaiele prin ştiri
Distruse-a doua zi de-o dramă.
Neîntâmplate ştiri, adânci butoaie
Prea adunate-n nopţi neterminate…
Bătrâne, eşti o rană pentru mine!…
Te simt ca un gurmand, o carte de bucate…”.

Din volumul Apusul vinului în călimară, apărut în Sibiu, LA ROTISERIE,
3 februarie 2011

NEVOIA DE FILOZOFIE

Stafiile nu mor niciodată (II)

Lazăr Zahan

Astăzi, în favoarea alternativei capitaliste există argumente serioase ce vin din partea unor teoreticieni remarcabili. Fr. A. Hayek, spre exemplu, afirmă superioritatea şi legitimitatea capitalismului, pornind de la realitatea incontestabilă că acest tip de societate a permis maximal progresul omenirii. Se practică un sofism elementar, potrivit căreia ceea ce s-a dovedit a fi la un moment dat bun va fi în mod necesar bun întotdeauna. El este produsul spontan al unei evoluţii naturale ce s-a configurat ca rezultantă a acţiunilor indivizilor orientate spre realizarea propriilor interese, fără a-şi pune vreodată problema sensului şi al legităţilor istoriei. Capitalismul nu este, aşadar, un produs al minţii, deoarece mintea însăşi „nu este un ghid, ci un rezultat al evoluţiei culturale şi se bazează mai mult pe imitaţie, decât pe intuiţie sau raţiune (Infatuarea fatală, pg. 48). În opoziţie, afirmă acelaşi filosof, socialismul şi comunismul sunt produse ale minţii. Ele nu se întemeiază pe forţa realităţii şi a tradiţiei, ci pe încrederea în capacitatea creatoare a raţiunii speculative de a construi un sistem moral mai bun centrat, în ultimă instanţă, pe ideea de fericirea. Tocmai acest finalismeudemonist de tip aristotelician este lucrul pe care i-l reproşează Hayek eticii “raţionalist constructiviste”. Fără a comenta mai amplu aceste opinii, subliniem convingerea acestui mare gânditor că o societate construită în vederea unor scopuri prestabilite şi pe baza unor reguliimpuse restrânge libertatea oamenilor şi şansele lor la fericire. În acelaşi registru al filosofiei sociale angajate în susţinerea edificiului societăţii capitaliste se situează şi Karl R. Popper. Acesta, în celebra lucrarea Societatea deschisă şi duşmanii ei, respinge ideea determinismului social promovat de concepţiile istoriciste, care susţin existenţa sensului şi a legităţilor obiective în istorie, afirmând că numai o “societate deschisă” bazată pe democraţie reală constituie alternativa la totalitarism şi este aptă să ofere garanţia eliberării întregului potenţial creator al omului. “Viitorul depinde de noi, iar noi nu depindem de nicio necesitate istorică” (K. Popper, p.15). Înţelegem de aici faptul că istoria nu are scop şi că nu poate fi proiectată a priori în baza unor legi obiective, ci se construieşte spontan şi evolutiv pe paza afirmării şi împletirii intereselor particulare ale indivizilor.
Amorală fiind prin natura ei, aceasta va genera şi va impune post factum un set de reguli morale şi de tradiţii culturale menite să-i asigure funcţionarea şi evoluţia selectivă spontană. Trebuie să remarcăm faptul că, din perspectiva filosofiei istoriei, o astfel de argumentare este seducătoare. Dar lumea este într-o mişcare continuă şi ne putem imagina că, în perspectivă, tot printr-un demers evolutiv natural şi spontan, ea ar putea glisa spre un nou tip de organizare societală, deosebită de cea capitalistă, dar fundamentată deplin pe realizările acesteia. O societate în care problema producţiei să fie rezolvată şi în care repartiţia să se facă pe ale principii. A socoti capitalismul ca fiind un răspuns la alternativa istoriei la un moment dat, este pe deplin raţional, dar a socoti că aceasta este singuraşansă a omenirii, lozul său câştigător odată pentru totdeauna, este dincolo de limitele raţiunii. Chiar şi din punct de vedere moral este prea mult, deoarece induce în mintea oamenilor ideea fatalităţii şi a neputinţei în faţa iraţionalului şi a conjuncturalului. Nimic nu pare mai ciudat în teoriile de tip liberal sau neoliberal decât ideea că în societatea capitalistă producătorii ş i consumatorii ar fi pe poziţii egale şi că atât unii cât şi ceilalţi îşi subordonează eforturile aceluiaşi scop şi anume maximizarea utilităţii capitalului şi a muncii, spre binele tuturor. “Astfel, fără bogaţi – fără cei care au acumulat capitalul – săracii care ar putea exista cât de cât, ar fi într-adevăr mult mai săraci, (…) proprietatea, contractul, negoţul şi folosirea capitalului nu au fost benefice doar pentru minoritate.” (Fr. Hayek, p. 201). Ca urmare, societatea capitalistă este esenţial neconflictuală, iar dacă uneori apar tensiuni, acestea se explică mai degrabă prin ignoranţă şi invidie sau prin cauze de ordin ideologic ori erori de mamagement macrosocial. Printr-o simplă analogie putem aprecia că exact aceeaşi explicaţie, poate fi oferită şi pentru sclavagism sau pentru societatea feudală. Un soi de fatalism istoric ne obligă la un raţionament inevitabil: orice tip de organizare socială existentă la un moment dat, nu poate decât să existe, deoarece este cea mai bună dintre toate cele posibile. Întrucât capitalismul s-a dovedit a fi, prin simplul fapt al existenţei sale, drept o societate viabilă şi în baza aceleaşi logici, cea mai bună formă de organizare posibilă, rezultă că a pune la îndoială legitimitatea lui este un lucru cu totul lipsit de sens. Argumentul potrivit căreia forţa şi viabilitatea acestei societăţi derivă din fundamentarea sa pe proprietatea privată poate fi acceptat până la un loc, dar fetişizarea acestei idei este cu siguranţă o exagerare şi o eroare teoretică. Mitul despre caracterul „sacru” al proprietăţii este vechi şi i se pot găsi rădăcinile încă în credinţele religiilor primitive bazate pe tabu. J. Frazer afirmă chiar că misiunea tabuului a fost aceea de a stabili proprietatea ca bază a întregii societăţi. Pentru oricine este evident felul în care în timp s-a realizat transferul de semnificaţie între lucrurile tabu şi sacralizarea proprietăţii. Capitalismul contemporan este beneficiarul ultim al acestui transfer. Dar vechimea şi sacralitatea sunt două lucruri diferite. Dacă admitem că proprietatea privată este sacră, şi că tot ceea ce este sacru, este unic, esenţial, etern şi neschimbător, atunci trebuie să acceptăm că în decursul istoriei nu ar fi fost cu putinţă şi alte forme de proprietate afară de cea individuală. Or, se ştie că omenirea, în procesul devenirii sale, a experimentat şi alte forme de proprietate printre care, vreme îndelungată, şi pe cea de tip comunitar. Lucrul acesta este recunoscut chiar şi de către cei mai înfocaţi apărători ai proprietăţii private. Chiar şi ideologia creştină a debutat prin a promova un comunism „avant la lettre”. Din păcate această atitudine s-a atenuat în timp, apoi s-a schimbat radical, pe măsură ce Biserica a devenit ea însăşi proprietara unor imense bogăţii. Cu multă uşurinţă ea a dat uitării biblica pildă a bogatului şi a cămilei, iar de îndemnul lui Iisus de a renunţa la bunurile pământeşti în schimbul celor cereşti, să nu mai vorbim. Biserica este generoasă cu raiul, îl oferă întreg şi pe gratis celor săraci, celor împovăraţi de lipsuri şi de nevoi pentru a se bucura de el în vecii vecilor. Să se bucure pentru ceea ce va să vină, dar aici să fie cuminţi, să îndure şi să tacă. Atunci când, oripilaţi de o atare filosofie, au apărut reacţii chiar în sânul Bisericii, aşa cum a fost cazul “teologiei eliberării” din America Latină, aceasta nu a pregetat să reacţioneze de la nivelul cel mai înalt. Pentru că a te ridica împotriva nedreptăţii şi asupririi înseamnă a nega însăşi caracterul sacru al proprietăţii private. O morală şi un îndreptar etic deplin asociate liberalismului capitalist care, ignorând prima dintre poruncile decalogului, nu are alt Dumnezeu în afară de ban. Dar putem gândi şi altfel. Faptul că proprietatea privată s-a impus la un moment dat şi a rezistat milenii de-a rândul, îşi poate găsi explicaţia în împrejurarea că pe un segment extins de evoluţie ea a răspuns mai bine şi mai eficient dezideratului de supravieţuire a omenirii. Succesul s-ar datora împrejurării că simţul proprietăţii este unul înnăscut şi fac parte integrantă din psihicul indivizilor. Sigur că putem vorbi de un simţ al proprietăţii, dar nu trebuie să uităm nici o clipă că el este unul dobândit, care şi-a avut şi îşi mai are încă rolul său în istorie, dar care nu ţine nici pe departe de esenţa umană, şi cu atât mai puţin de o anume ordine sacră. Plăcerea de a poseda este trăsătură genuină a fiinţei noastre, dar adepţii capitalismului etern nu fac altceva decât să transfere, în chip abuziv, un fapt din planul subiectivităţii, în acela al transcendenţei, alcătuind astfel un argument menit să confere nedreptăţii un statut ontic. Cei ce posedă, domină, iar plăcerea omului de a domina şi de a se manifesta ca „voinţă de putere”, este chiar mai mare decât aceea de a poseda. Protejată juridic, această plăcere îşi găseşte consacrarea în forma organizată a societăţii capitaliste, care apare, potrivit aceleaşi ideologi, ca o binefacere, deoarece fără proprietarii capitalişti nici proletariatul nu ar putea exista. Patronii sunt cei ce oferă salarii celor ce-şi vând forţa de muncă şi tot ei sunt aceia care, implicaţi nemijlocit pe piaţa concurenţială, asigură progresul şi bunăstarea omenirii. În faţa acestei stări a lucrurilor, este chiar de mirare lipsa totală de recunoştinţă a proletariatului faţă de patroni de-a lungul istoriei. Iar pentru unii este şi mai de neînţeles faptul că speranţa într-o lume mai bună în care oameni egali să contribuie după puteri la realizarea avuţiei, iar aceasta, odată creată, să fie distribuită mai echitabil, încă mai bântuie omenirea. Sigur, ideea pare utopică chiar şi în perspectiva unui viitor ceva mai îndepărtat, dar este în firea lucrurilor să gândim că tot ce se naşte merită să piară. Şi chiar dacă pe termen lung cu toţii vom fi morţi, (M. Keynes), nici măcar ideologia de tip capitalist nu poate lua omenirii dreptul la speranţă.

NEVOI CONTEMPORANE

NEVOIA DE IUBIRE
Gabi Bica

Suntem programaţi de la naştere pentru iubire. Mici, suntem adorabili. Rămânem adorabili o vreme, zâmbind drăgălaş, făcând pozne, până mai creştem. Cei din jur ne iubesc, ne imortalizează ori de câte ori mai inventăm câte ceva, râd de nebuniile noastre de copii… Îi avem de mici, pe cei dragi nouă – mame, taţi, sau poate doar pe cei ocrotitori ai copilăriei noastre aşa cum impun vremurile – grijulii, speriaţi de spaimele copilăriei noastre. Mai creştem puţin, trăind drame adolescentine, mai ales dacă suntem altfel, cu iubiri neîmpărtăşite, cu glumele colegilor de şcoală – care adesea dor până în adâncul sufletului dacă sunt ţintite către felul în care arătăm sau ne îmbrăcăm. Adolescenţa poate fi năucitoare pentru mulţi dintre noi. Poate pentru că nu putem ţine pasul cu ultimul trend al vestimentaţiei – să te îmbraci mereu la modă, să ai ultimul model de telefon, ori accesorii la modă – poate fi costisitor pentru oricare dintre vremurile de tranziţie în care trăim perpetuu. Dacă suntem altfel decât restul semenilor – mai ales dacă este vorba despre o dizabilitate sau de o anumită culoare – suntem cel mai adesea împinşi către marginile societăţii, răzbind cu greu mai departe. Cu atât mai mult adolescenţi fiind. Ne căutăm jumătatea, ne dorim să creştem, să fim fericiţi, să ne îndrăgostim. Ne întemeiem familii. Vrem să avem copii, îi dorim cu ardoare. Ne căsătorim, trăim o perioadă fericiţi, ne creştem copiii, îi iubim neţărmurit, până când, împresuraţi de griji, uităm să mai fim noi, uităm să mai fim fericiţi, trecând unul pe lângă celălalt aproape străini, obosiţi de întâmplările vieţii, indiferenţi, aproape stinşi. Pentru cei din jur păstrăm întotdeauna aparenţele suntem maimereu disponibili, amabili, plăcuţi, amuzanţi… Ne trezim mai maturi. Copiii sunt deja mari. Flacăra începutului este aproape stinsă de grijile vieţii în doi, de nopţi nedormite, de facturi adunate, sau de bolile ce ne pândesc, fără putinţă de bucurie, uitând de dragoste, de viaţă. Cu anii, devenim mai conştienţi sau cel puţin ne dorim asta, repetând cu speranţă elanurile tinereţii, crezând că s-au schimbat timpurile, fără rezultate spectaculoase însă. De atâta zbatere întru fericire – poate pentru că nu ne-am ales prea bine drumul, urmaţi de ghesul dragostei – uităm să trăim. Vina ne aparţine. Întotdeauna! Suntem vinovaţi pentru că iubim nebuneşte şi apoi uităm, dacă timpurile nu ne mai sunt pe plac. Suntem vinovaţi pentru că nu mai luptăm pentru iubire aşteptând doar să primim, trăind zilele a rutină. Suntem vinovaţi pentru că uităm să mai trăim dăruind iubire. Maturi, apucăm să mai gândim, să fim mai îngăduitori, înţelegători, dar deja suntem singuri. Am reuşit după voie! Singurătatea cu chipul trist, uşor hidos cu grimasa de mulţumire, victoriosă pe alocuri, de bucuria izbânzii de a fi câştigat lupta după vrerile noastre. Cu ce preţ? Doar singuri… adesea singuri în doi, pentru că aşa alegem. Tot ce nu este pe măsura noastră este greşit, plictisitor – credem noi. Suntem prea plictisiţi, obosiţi sau poate fără vlagă ca să mai putem fi fericiţi. Mergem pe aceleaşi drumuri deja cunoscute. Dăm bineţe aceloraşi oameni – chipuri întâlnite zi de zi, în drumurile noastre. Ne zâmbim dimineţile a întâmplare, miraţi poate de privirile înnegurate din drum când noi ascultăm deja trilul de primăvară. Ne găsim cu bucurie, ades, colegii de muncă dragi nouă, alteori suntem supăraţi pe „muţeşte” de decizile zilei de ieri, dar totuşi zâmbim slab. Suntem singuri după încercări eşuate pe diferite site- uri, sau poate după încercările vieţii, dar mai ales pentru că aşa vroim. Alegem să trăim singuri, gândind la jumătatea hărăzită, dar stăpâni pe situaţie, credem noi. Suntem mai singuri ca nicicând, doar pentru că aşa vroim. Căutăm jumătatea hărăzită o viaţă întreagă, aproape incoştienţi de eforturi, uitând de dragostea de aproape… Mai există speranţă!