critica 2016

Cronica de carte


Silviu Dachin, „Bilet în lojă”

Editura, „Grinta”, Cluj-Napoca, 2016r

Ciprian CHIRVASIU

decembrie 2016

Mie nu mi se pare deloc că poeziile lui Silviu Dachin, din volumul „Bilet în lojă”, publicat în colecția Poezia 9, girată de Asociația Culturală Direcția 9, ar fi „nostime” ori „haioase”. Dimpotrivă, ele au acea grație tragică a unui arlechin, înghesuit într-un gang de niște bandiți hămesiți, și acela, silit, își scoate din sine sufletul aburind, împăturit în ștergare, îl pune pe masă, iar vagabonzii ăia îl mănâncă, se minunează și se satură. Fiindcă nimic nu e ne-esențial în poeziile lui Dachin, nici în conținut, nici în formă. De foarte multă vreme n-am mai citit o carte de versuri atât de lipsită de reziduuri calofile! Un adevărat manual de esențializare a enunțului poetic! Silviu Dachin scrie poezie ca și cum ar blestema: calm, impetuos, precis, din rărunchi, cu ținte și perspectivă.
Ca de obicei, riscul fin al acestei maniere este uneori alunecarea în aforism, dar și acolo Silviu Dachin „se scoate”, lovind „prin răsucire”, în cheie poetică.
Ca să fiu nepărat și pretențios (dă bine, zic unii!), cred că strămoșii vagi și antediluvieni ai poetului sunt Marin Sorescu și Matei Vișniec (în volumul „Înțeleptul la ora de ceai”) – vezi pe alocuri „tonul” din poemele „sar calul”, „ieri” sau „un somn de care nu era nevoie”.
Peste aceste (pretinse de mine) influențe retorice, Dachin toarnă însă pogoane de superbie francă, de neimitat, care îl face să fie mai mult decât el însuși.
Eu cred că a debita prea multe despre o carte excelentă de poezie înseamnă a săvârși cea mai gravă cacofonie.
În consecință, renunț să mai bat câmpii, spre a rezerva spațiul unei citări relevante și mult mai copy-oase.
Pot doar să-l mai asigur pe autor că, deși ne-am cunoscut vreme de câteva minute, i-am devenit cel mai crâncen „ultraș”. Hai Silviu!!!
VERSURI DE VERSURI:
„ totuși viața /doamne / ce idee bună” (***); „ tot ce avem e o copilărie lungă / și câteva jucării pe care le strigăm / din ce în ce mai rar / cu numele noastre” (***); „dincolo de literatură nu e literatură / dincolo de religie nu e religie / fiindcă / dincolo de toate sunt toate” (***); „și mi-e să nu pășesc cu stângul / în lumea drepților” (***); „în această ambulanță cresc pruni” (***); „am început să scriu proză /cică proza se vinde mai bine / sunt la strofa a treia / deja” (***); „dacă aș fi fost /în locul străinului care-mi poartă carnea” (***); „te număr pe degete / în fiecare zi / astăzi de exemplu / te-am numărat pe degetul mare / și pe arătător / și aveai gust de ciocolată neagră(***); „și mai am o idee / o cheamă azorel” (***); „ochii pisicii / cât roata de cașcaval / dăruită ție omule / joacă-te / aleargă / chițăie cât mai poți / mănâncă” (***); „dintre cei care acum au școala morții / pe lângă cea a vieții” (***); „cel care și-a spălat mâinile / în sângele mamei / chiar înainte de naștere” (***); „un lup străin /îmi ține loc de / trup / până se-ntoarce / trupul meu /din haită” (***); „cineva face cinste cu viață” (***); „într-o zi / tu cal eu pajiște” (***); „locuiesc într-un maidanez” (***); „ca într-o gară uriașă / am adormit doamne în palmele tale / rugându-te pentru o clipă să uiți / de mine / și să aplauzi” (***); „atunci când scriu pentru dumnezeu / mi-e foarte clar / că lucrez cu materialul clientului” (***); „numa prostii ai în cap / și ca să-mi demonstreze că e așa / mi-a scos din cap câteva prostii / le-a așezat pe masă”(***); „o cușcă tânără /mirosind a primăvară” (***); „din ce în ce mai rar / îmi doresc să fiu om / nu mai suport frecarea cu aerul” (***).
POEZII DE COLECȚIE:
Cumpărați neapărat cartea și citiți, vă rog frumos!, poemele nenumite (decât prin versul întâi, la sumar) de la paginile: 7, 13, 16, 17, 27, 30, 34, 35, 38, 48, 50, 55, 62, 64, 69, 76, 79, 82, 83, 95, 100 (o mențiune: cartea are numai 100 de pagini!)
EXEMPLI GRATIA:
„astă-noapte / iar a murit un om / geamătul lui / ca un scârțâit de unghie / bătrână / prin care își face loc metalul / a încetat / astă-noapte s-au și născut câțiva copii / familii goale vs. familii pline / îngerul își adună trusa de manichiură / și pleacă”
…și mai trebuie nepărat unul!:
„măcelarul a înfipt cuțitul / în gâtul animalului speriat / mi-au dat ureche și coadă / la anu nu ne mai trebuie măcelar am spus / și ei au râs / și m-au numit curajosul tatii și / dragul lui mama / bărbatul și femeia aia / pe care de câteva minute / începusem să nu-i mai recunosc”
…nu mă pot abține…mai citiți aici:
„bună dimineața / stați liniștiți / aveți răbdare / după ce iese domnul dumnezeu / din operație / puteți coborî din pat / facem externarea / și plecați acasă / bine dragă?”
În loc de concluzie, mi se par potrivite primele rânduri din cartea lui Silviu Dachin: „scriem / pentru că suntem obosiți / altfel ne-am ridica / și am trăi”. Ehei, dacă am trăi după legile dumnealui, oameni buni, ce mare bucurie, ce mare tristețe, însă ce mântuire!

◊◊◊

Cronica de carte


Suspinele cronicarului poet

Ioan T. Lazăr

decembrie 2016

Răscolit de amintiri, dar și de dorul de locurile natale, la vârsta deplinei maturități, Emil Ianuș își adună mai toate poeziile într-un volum, intitulat Iureștiul-dor și poezie și-l dăruiește foștilor săi consăteni, de care încă se simte legat prin matricea ființei sale.
Acesta e destinul meu:
Să duc mereu un orb de mână,
De șapte ori pe săptămână.
Și orbul ăsta să fiu eu…
(Rondelul destinului meu)
Aproape resemnat, cel puțin, în ceea ce-l privește, autorul își îndreaptă privirea și spre ceilalți, adică, sătenii, care alcătuiesc mulțimea din jurul său, și ca mesaj testamentar, le transmite un îndemn biblic, fără echivoc și posibilitate de interpretare:
Să-l ajutăm pe nesupus,
Ce din cărare se abate.
Noi mergem cu desaga-n spate,
Din zori și până la apus…
(Rondelul destinului nostru)
Rondelurile alcătuiesc nervul volumului, lirica lor gingașă, care rezonează cu sufletul poetului, fiind de neegalat de celelalte genuri literare prezente în lucrare.
Mă iartă, Doamne, de cutez
Credința să mi-o pun zălog,
Dar cu smerenie Te rog,
Să-mi dai în firul ierbii crez.
(Rondelul ierbii de acasă)
Și, de bună seamă, la așa rugăminte, bunul Dumnezeu nu a rămas impasibil și a lăsat satul lui Emil Ianuș-Iureșteanu să mai trăiască încă o viață în versurile lui:
Nici fiarele nu ies la pradă,
Pe-așa un viforos mister.
Doar dorul veșnic mesager
E fericit de-a lui corvoadă.
C-atâta noapte-i în ogradă…
(Rondelul mesagerului)
Sonetele, capitol aparte, sunt și ele plăcute, crează vioiciune, încearcă să răspundă unor întrebări existențiale, care dau sens vieții la țară.
Între un munte oarecare
Și între un ou de bibilică
Sau chiar și unul de furnică
Să știți că oul e mai mare…
(Sonetul începuturilor)
Volumul cuprinde și creații umoristice pe placul și inima lui Emil Ianuș, fabule, cântece și legende, fiindcă și el a învățat că, dacă nu pui mâna pe condei să-ți scrii istoria, altul nu o va face.
Bogată în metafore, bine echilibrată, culegerea de versuri nu omite niciun domeniu, stârnește interes, place, dă rotunjime mesajului transmis de poet.

◊◊◊

Cronica de carte


În rame vii

Monica ROHAN

decembrie 2016

Întâlnim în prozopoemele lui Octavian Mihalcea din Umbra de fier (Editura Semne, București, 2016), reverii lucide, peisaje sufletești stranii alcătuind nebuloase geometrii austere unde labirintul, gata meșteșugit, ademenește invazia luminii. Fiecare pagină e o fereastră în care (ți) se oglindesc fragmente de suflet. Săgeți exacte, hieroglife din lumini tăioase, poemele par alcătuiri dantelate, cu incizii perfecte, nici măcar un cuvânt în plus. Apropiindu-te vezi dincolo, vag intuind nedeslușitul: „Altfel decât imagine ușoară sau luxură, ca o baie sublimă îndepărtând rațiunea. Globul recompune, uneori, actul uverturii. Instalația de avangardă funcționează. A se cuprinde, vă rog, direcția mostrei acerbe. Fără ironie. Doar nori îmbelșugați.” (Mostră) Finalul fiecărui poem încriptează în pura simplitate a rostirii închiderea la punct central a tuturor liniilor. Poți înainta dincolo de vârful oprit al săgeții. Observăm metaforele coerente (dacă se poate spune astfel), cât și o rigoare matematică (militară?). Și mereu ivirea senină a „cifrului”, umbrei îi șade în preajmă prezența care o generează, încă mai diafană și aproape muzicală: „Fereastra îngerească plus altă amprentă – ocru discret pentru viitor. Ieșit din epicriză, rescriu tot pe aceleași țărmuri acea scufundare, undeva între pericolul retezării și Salomeea dansând. Va veni ziua. Glas maternal lăudat cu devoțiune transfiguratorie, cum spuneai lângă rană, lângă flagel. Și totuși alt profil respiră acum lângă mine. Posibilă dimineață învelită cu cearceafuri reci, geamăt prin somnul intenției bune.” (Lângă mine) Umbra de fier, ca o iscălitură, taie în iluzorii câmpii autograful poetului. Cartea, o reușită, apare acompaniată de inspirate desene în tuș, cu penița pe foaia umedă, executate de Alex Ivanov. Citim textele ca pe niște imagini sufletești (sur)prinse în rame vii.

◊◊◊

O dorinţă de împlinit

Mihaela-Mariana CAZIMIROVICI

octombrie 2016

Ieşit, aproape în totalitate, de sub zodia „Licenţioa¬se”-lor, şi facem referire, evident, la titlul unuia dintre volumele sale anterioare de poezii, Liviu Vişan vine cu o puternică declaraţie de purificare, prin „Tarot cu icoane”.
Încă din titlu, autorul ne pregăteşte pentru un voiaj în forţă, printr-o lume în care opune două laturi ale spiritu¬alităţii, cu un curaj demn de invidiat.
În privinţa contrastului, atât de puternic marcat şi marcant, dintre „tarot” şi „icoane”, lucrurile sunt bine de¬finite, prin extensie, sub asistenţa antonimelor clasice, alb şi negru. Exemplul se află în poemul Inimă tânără, care se închide între cele două extreme; primul vers: „când mirele îşi pune cămaşa albă”, iar ultimul: „când se taie beregata smolită a vinului nou”, smolit înlocuind negrul.
Pentru ca, mai departe, în poezia Eterul şi zăngănitul recipientelor, contrastul să vină din perechea argint-alpaca, primul, un metal de o valoare superioară, iar cel de al doi¬lea un simplu înlocuitor; ca şi în exemplul de mai înainte, în primul vers: „pocalul de argint”, apoi în penultimul vers, de această dată, al penultimei strofe: „botezând cerul gurii de alpaca […]”, trecerea de la una la cealaltă făcându-se prin: „cristal”, „cupru”, „cobalt”, „pământ” şi „absint”, fiecărui material în parte dedicându-i-se câte o strofă, ca pentru o anume personalizare.
Argintul despre care vorbeam, ca şi albul, la care vom mai reveni ulterior, devine tot o unealtă a purificării: „poca¬lul de argint/ al împărtăşaniei să-l punem/ drept căpătâi//” (Eterul şi zăngănitul recipientelor); asta ca să nu mergem mai departe şi să-i spunem, cumva, exorcizare personală.
Staţionăm puţin pentru a observa alternanţa de ele¬mente spirituale şi elemente biblice, puse în opoziţie. Vă¬zute astfel, într-o primă instanţă. Fiindcă cei doi termeni, „tarot” şi „icoane”, pot fi evaluaţi chiar şi în complemen¬taritatea lor, într-o viziune mai elastică, globalizatoare, aceasta depinzând, subliniem, de punctul de referinţă din care se privesc lucrurile.
Iată, aşadar, cum în mijlocul volumului, în poemul Tarot, de o mare semnificaţie, de altfel, Liviu Vişan îşi ex¬primă punctul său de vedere: „ca să trăiască/ poetul vinde iluzii/ dureros de ieftin”, cu o tentă socială, aducându-ne aminte de un vers anterior: „ce tristă e viaţa omului de la ţară ajuns la oraş” (Poet la oraş); vers care închide în el toată zbaterea; toate acele frământări din care se nasc poeziile acestea atât de profunde, într-o tăcere atât de adâncă: „vino în spaţiul nemăsurat al tăcerii” (Poem uitat), în care poetul exersează continuu tema poemului. Pentru ca, la un mo¬ment dat, să erupă precum un vulcan: „poezia e o târfă care te scoală noaptea” (Poem sexual), aducându-ne aminte de „Licenţioase”, dar revenindu-şi apoi, din nou, prin contrast, deoarece „nici fetele mari/ nu calcă ciorchinii de lacrimi/ ai strugurilor” (Perfuzii). O nouă opoziţie puternică, cea dintre „târfă” şi „fetele mari”, expusă cu o „sfântă cruzime” (Hemoragia clipei), cu însăşi suferinţa celui care nu-şi află locul printre griurile oraşului.
Şi totuşi, aici, poemul vine ca o vindecare sau, mai degrabă, ca o dorinţă de tămăduire sufletească, pentru că poetul ştie că poezia îi curge prin vene: „litere nesăţioase te vor devora încet/ cu cerneală de sânge” (Poem uitat), folosindu-i toate simţurile trupului. Ne serveşte drept model poemul Bătrâna curtezană, unde le găsim expri¬mate pe toate.
Ceea ce este şi mai interesant descoperim în poezia Cadran, unde surprindem expuse, din nou, simţurile, mai puţin auzul, accentuându-se, aşadar, necesitatea tăcerii, stare prescrisă anume şi în alte poeme, cum semnalam mai devreme. Despre arhitectura poeziilor, putem spune că alcătuirea formală a lor, în acest volum, prezintă, în cea mai mare parte, două tipuri de aşezare a versurilor. Primul este reprezentat de poezii compuse din două, trei sau patru catrene, uneori ultima strofă având un singur vers şi de¬ţinând, cumva, reflexii formale clasice, chiar dacă rima şi ritmul lipsesc. Al doilea tip se arată ca o apă curgătoare, fără întreruperi, versurile fiind foarte scurte, în general, şi com¬puse din două-trei cuvinte. Însă cel mai important lucru de menţionat ar fi lipsa semnelor de punctuaţie, care implică un exerciţiu intuitiv al cititorului, oferind, prin urmare, în acelaşi timp, şi o mare libertate, atât a exprimării poetice, cât şi a înţelegerii, care nu suferă din cauza acestei absenţe.
Şi, aşa cum promisesem, revenim acum la alb, cel care străbate, de la un capăt la celălalt, întregul volum, în prima şi în ultima poezie aflându-se în plin trupul poemelor: „în pieptul iernii/ sclipitoare lamă de ghilotină/ doar liliacul alb” (Cântec de tăcere), precum o inimă albă, inima puri¬ficată a creatorului lor, care, fără pată, în final, e „pusă pe un platou alb” (Festin).
Aşadar, atmosfera generală a volumului „Tarot cu icoa¬ne” se află sub aripa nostalgiei, pigmentată, pe alocuri, cu răzvrătiri. Totuşi, nu este una întunecată şi, prin urmare, nu lasă o povară grea pe umerii cititorilor, expediţia aceas¬ta în universul poetic fiind foarte bine racordată la titlul său şi la tema principală, însăşi poemul, scris pe fondul purificării spirituale.
Prin urmare, cu aceşti paşi bine evaluaţi, poetul Liviu Vişan dovedeşte adevărate calităţi de explorator al unor noi spaţii poematice, pe care le predefineşte în volumul curent. Acest lucru ne îndreptăţeşte să aşteptăm cu bucurie extensii în exprimare, construcţie şi simbolistică, în buna obişnuinţă a operei sale de până acum.

◊◊◊

Note de lectură


Povestiri Dintr-o Altă Viață

Eugen Jitariuc

iunie 2016

Pentru cititorii mai tineri, cartea lui Nicolae Iuga intitulată destul de explicit:,,SECURITATEA, CEZARUL şi SFOARA DE CÂLŢI a lui ELIE WIESEL’’, poate constitui în principal o provocare de natură enigmistică,
un nod, un rebus, un cod etc. Pentru cei mai în vârstă, ea reprezintă un demers memorialistic, o întoarcere în timp, o analiză a unor fapte şi întâmplări trecute dar cu semnificaţii importante pentru membrii unei anume generaţii de intelectuali, prerevoluţionară. Pentru toţi cititorii însă, indiferent de vârstă , poziţie socială sau apartenenţă politică, cartea lui Nicu Iuga constituie un alfabetar cu ajutorul căruia putem încerca să discernem prin timp, orori şi mecanisme diabolice inventate şi iniţiate de fosta securitate împotriva tuturor acelora care ,,luau în deşert cuvântul Tovarăşului’’. Am spus un alfabetar, pentru că lucrurile prezentate în carte reprezintă elemente din care, pe baza multiplelor combinaţii raţionale şi posibile, putem să reansamblăm un trecut aparent tulbure şi uneori invizibil,trecut care refuză cu încăpîţânare să accepte aruncarea lui la ,,groapa comună a istoriei române’’. Pe lângă asta putem spune fără ezitare că această carte reprezintă şi un semnal de avertizare pentru cei din jur. Ea încearcă să ne arate până unde poate ajunge o societate totalitară lipsită de scrupule. Este un protest şi împotriva mult discutatului ,,Big Brother’’, împotriva a tot ceea ce atinge intimitatea individului, împotriva spionajului, suspiciunii, bănuielilor, a detractării, într-un cuvânt a tot ceea ce constituie atingere a libertăţii individuale: libertate de expresie, credinţă, religie etc. Trebuie însă, să subliniem faptul că nu este vorba de o răzbunare personală, de plătirea unor poliţe în timp, de către un om care a suferit de pe urma abuzurilor securităţii. Nu. În niciun caz. De altfel, utilizarea numelor adevărate a unor personaje implicate fie ei ofiţeri de securitate, colaboratori ai securităţii, cadre cu funcţii de partid, cadre universitare nu are un scop vindicativ ci mai degrabă acela de remember. Autorul nu mai are nimic cu cei care l-au vândut sau trădat. Îi tratează cu deferenţă şi de multe ori cu înţelegere sau chiar compătimire.
În fond cartea dezansamblează în faţa ochilor noştri un mecanism sofisticat de supraverghere
şi înfricoşare, de control şi de reprimare a oricăror încercări individuale sau colective de eliberarea din plasa de păianjen ţesută de bolşevici. Ne este prezentat şi analizat un proces de alchimie criminală în care se amestecă în acelaşi creuzet bucăţi murdare de conştiinţă, compromisuri, capitole de pseudo-legislaţie, elemente de
laşitate şi delaţiune. Din când în când răzbate drintre file şi râsul amar al autorului care ne face să ne gândim că indiferent de meandrele vieţii sale, de întâmplările prin care a trecut Nicu Iuga nu uită să rămână omul cu acelaşi dezvoltat simţ al umorului şi cu aceeaşi poftă de viaţă. Întâmplările prezentate î n carte sunt reale, cu toate că par halucinaţiile unei minţi bolnave iar eu împreună cu alţi membri ai generaţiei mele ne punem chezaşi pentru autenticitatea lor. Singura problemă care se ridică atunci când lecturezi textul este aceea a dificultăţii încadrării lui într-o specie literară clasică, într-o tipologie anume. Cartea nu este nici un roman, nici un documentar, nici o autobiografie, nici nişte memorii scrise de un autor cu pretenţii ci mai degrabă un memento mori, un strigăt al autorului către contemporani. Dar să ne înţelegem bine nu este un strigăt de deznădejde al unui damnat nostalgic condamnat la o viaţă de Sisif. Este strigătul unui om sănătos care vrea să le atragă atenţia celor din jur fără dulcegării şi fără echivoc că a existat şi o altă viaţă înainte de prezentul care ne înconjoară şi că acea viaţă nu se aseamănă cu nimic din ceea ce trăim azi. Spuneam că strigătul, atenţionarea pe care o face autorul, Nicolae Iuga, în cartea sa, nu este o chestie elegiacă, plină de tristeţe, deznădăjduită, dulceagă sau resemnată ci mai degrabă este strigătul unui om viu şi cunoscându-l pe autor aş spune că seamănă mai degrabă cu fluieratul puternic cu degetele în gură, în mijlocul codrului sau al câmpului, al unui tânăr care rupând toate ritmurile şi timpurile te obligă să ţii seama şi de el. Scrisă contrar uzanţelor politeţii cartea nu are alt stăpân decât adevărul aşa cum a fost el, fără să fie fardat sau estompat.

◊◊◊

„Tâlharul…” care descompune
și recompune lumina

Valeriu Mircea Popa

iunie 2016

„Veniţi la margine – a spus./ Ne este frică – au
răspuns,/ Veniţi la margine!!!– a spus./Ei au venit,/El i-a împins,/Ei au zburat!”. Poemul îi aparţine lui Apollinaire şi mi se pare că are legătură cu ceea ce i se întâmplă acum lui Marius Dumitrescu. „Tâlharul cel bun”, cartea apărută la editura „Karth”, în 2014, spune tot ce i se întâmplă autorului. Dar mai spune, cred, şi că el a intrat în zona poeziei după nişte ani de scufundare în lecţia exemplară a lui Nichita Stănescu. Cartea este frumoasă şi are, cu siguranţă, foarte multe în sensul poemului scris de Apollinaire. Mă refer, în primul rând, la zborul despre care vorbeşte poetul francez şi pe care, în cazul de faţă, poezia lui Nichita Stănescu l-a făcut cu putinţă.
Sunt de părere că, fără a-ţi însuşi lecţia poetică stănesciană, nu poţi să depăşeşti nişte limite. Şi că, într-un fel sau altul, toţi îi suntem datori acestui mare poet. Am găsit în„Tâlharul cel bun” câteva poeme care, prin tăietura versului, amintesc de Nichita, dar în majoritatea textelor Marius Dumitrescu este chiar el însuşi, se desprinde şi zboară cu propriile aripi. Cele mai frumoase mi se par poemele scurte, cu
atât mai mult cu cât ştiu că nu este uşor să scrii astfel de poeme. Îţi trebuie mână sigură şi sensibilitate fulgurantă. Iar Marius Dumitrescu le are. Exemplific: „sunt/ceea ce pot/vedea//ceea ce/nu văd/mă judecă” („Un autoportret”) şi: „ochiul/privind în sine/fiindcă/ nu mai este/nimic de văzut” („Începutul melancoliei”) sau: „moartea mea/e a mea/dar nu îndeajuns” („Poem de dragoste”).
Iar exemplele pot continua. Aceste poeme scurte sunt mai puţin spectaculoase, dar ele ajung foarte departe în momentul când le citeşti tu cu tine, în linişte, şi le laşi să reverbereze. N-am nicio îndoială că în sinele poetic al lui Marius Dumitrescu lucrurile s-au sedimentat. Nu este vorba atât despre poveşti de limbaj, foarte apreciate în zilele noastre, cât mai ales despre o directeţe şi despre o esenţializare a spunerii care apropie poemele de nişte bijuterii, de nişte diamante care descompun lumina doar ca să o recompună altfel. Din propria experienţă, ştiu că este foarte greu de transpus nevăzutul în ceva ce poate fi văzut, neauzitul în ceva ce poate fi auzit şi aşa mai departe. Dar Marius Dumitrescu şi poezia lui din „Tâlharul cel bun” tocmai asta fac.

 

◊◊◊

Rugă și Poezie

Octavian Mihalcea

iunie 2016

Noul și atât de specialul volum al lui Ion Bogdan Ștefănescu, LUI (Tracus Arte, București, 2013), însoțit fiind de aleasa grafică marca Mircia Dumitrescu, ne introduce pe sublimul teritoriu al viziunilor paradisiace, incomensurabile căi ale elevării spirituale. În deschiderea cărții, un fragment athonit explicitează virtuțile mortificării întru o veșnicie împlinită: „de vei muri înainte de a muri/ nu vei mai muri când vei muri”. Tot acest elan purificator se axează pe dobândirea curăției. Ticăloșia zborului negru se dorește a fi contracarată cu ajutorul simbolului absolut al crucii, ceea ce conduce la ample metamorfoze, luminoase lacrimi de bucurie. Poetul invocă valorile isihaste, fluidizând esențe sacre: Întoarce-ți gândul spe inimă/ Găsi-vei atâtea vitralii roșii/ Prin care ochiul Dumnezeirii te veghează/ Ascultă liniștea curgătoare a sângelui/ Și cuvântul Lui va trece la tine/ Luminându-te/ Iar când vei ridica privirea/ O pădure de frunze albastre/ Se va deschide sub pasul tău. Din icoane și rugăciuni se desprind, pentru cei aflați în fața porților împărătești, acorduri muzicale inefabile. Ritualul se îndreaptă spre vestirea hristicei inimi incandescente, împărțită tuturor credincioșilor. Profund transcendent, un văl cromatic acoperă tot ceea ce contează și va conta: Doamne, cât verde ai dăruit ochiului/ Numai roșul inimilor îl poate uda/ Doamne, cât albastru ai lăsat nărilor/ Numai albul gândului îl poate respira/ Doamne, cât galben ai întins viselor/ Numai curcubeul sufletelor îl poate privi/ Slavă îți aducem, Doamne/ prin orga rugăciunilor colorate. Aleșii stau smeriți sub privirea Maicii Domnului înrourată. În accepțiunea lirică a lui Ion Bogdan Ștefănescu, vorbim despre slava inimii din inimi, alături de un neasemuit „catharsis”, deschizătorul căilor alese. Aici, durerea are rol inițiatic. Chipul hristic nu se poate revela decât în circumstanțe privilegiate.
Obișnuita limită dintre viață și moarte va fi abolită atunci când ne raportăm la sfânta ființare veșnică. Autorul se gândește și la nefericitele suflete ce n-au cunoscut încă febra căutării lui Dumnezeu. Lacrima veghează lungul drum spre mântuire, taină a tainelor, hieratic situată la baza Arborelui Vieții.
Cu sensibilitate poetică sunt (re)amintiți pașii către lumină și pace. Privirea de neprivit a Maicii Domnului, fără asprimea acelui „mysterium tremendum” teoretizat de Rudolf Otto în influentul „Das Heilige”, ocrotește itinerariile sacrametale, adeseori labirintice. Transcendentul coboară peste toate cele ce sunt, întru edificări excepționale. Duhul smereniei aparține amplei paradigme a lacrimii. O reverie sfântă ne va învălui, tămăduitoare, interiorul. Ion Bogdan Ștefănescu evocă aproape extatic angelica esență caracteristică devoțiunii: Doamne, acoperă-mi trupul cu mila Ta/ Și fă din speranțele mele cuib de ciocârlii/ Păzește-mi pașii nevolnici/ Până când genunchii se vor fi udat/ Cu lacrimi de pocăință/ Curăță-mi sufletul de ploile vieții/ Pentru ca prin vocea de seară a inimii mele/ S-aduc prinos inimii Tale / Atotcuprinzătoare/ Prin care zboară îngerii cu aripi de lumină/ Înmiresmând cununa trecerii ce va să vină. Înaltele taine au funcție ziditoare, orientată maximal spre transcendență. Ne este revelată suprema transformare, identificare pură ce escamotează sfâșierile sublunare. Ceasul/ imnul/ fumul/ pasul, iată o cadență neabătută, imnică. Prin nesfârșită rugăciune e căutată revelarea tainelor euharistice. Artistul lasă la poalele Spiritului Absolut propria-i esență, trecută prin filtrul diafan al flautului. Transcendenței îi sunt adresate mulțumiri mistuitoare, tot ceea ce i se îmtâmplă făpturii umane având adeseori nebănuite cauze, adâncimi înfloritoare care nu pot decât să fortifice credința. Ion Bogdan Ștefănescu zugrăvește cu deosebită claritate un peisaj idilic desprins din cea mai profundă trăire religioasă. Impresionează vibranta intensitate,însuflețire din zone atemporale: Doamne Dumnezeul meu/ Cel fără început și fără de sfârșit/ Caută spre mine, cel împleticit/ Prin cuvântul Tău de cremene/ Aprinde făclia sufletului/ Să pot înainta curățit de ispite/ Ție, Mângâietorule de viață/ Îți închin inima/ Întru săvârșirea făgăduințelor/ Pe tine te preamăresc/ Împărat fără de moarte/ Cel ce te-ai răstignit de voie/ Miluindu-ne prin sânge ceresc.

◊◊◊

În Labirint

Ioan N. ROŞCA

iunie 2016

Citind şi recitind poeziile publicate de înzestratul poet Octavian Mihalcea în volumul bilingv românofrancez Bestii şi basme/Brutes et contes bleus, în tălmăcirea distinsei poete şi traducătoare Ioana Trică, nu poţi să nu te gândeşti la spusele lui Blaise Pascal, după care inima îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. Într-adevăr, de misterul şi încifrările poeziilor din volumul amintit nu te poţi apropia şi, eventual, nu te poţi ,,contamina’’ decât cu inima şi cu o bună doză de speranţă empatică. Mărturisesc că am apelat şi la intuiţia intelectuală, plecând de la premisa că, în actul său de (re)creaţie, receptorul poeziei, ca şi poetul, se angajează cu toate facultăţile sale sufleteşti, chiar dacă aptitudinea solicitată prevalent nu este inteligenţa. Intuitiv, apreciez că poemul Bestii şi basme/Brutes et contes bleus este emblematic pentru întregul volum, pentru tonalitatea lui de ansamblu, de vreme ce dă şi titlul acestuia. Îl reproduc integral, inclusiv în traducere, cu dublă bară între, să zicem, strofe (unele formate dintr-un singur vers) şi cu o singură bară între versuri: simple nuanţe înşelătoare// a sta numai lângă tuşă/promite floarea colţului/încercuind cu viu întuneric// pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor noastre// legile se ascund fără linişte/ şi urmează inimile alungate/ în cinstirea vântului (Punctul îmi aparţine, poeziile fiind scrise fără punctuaţie.). Iată şi versiunea franceză: des simples nuances décevantes// rester seulement à l’écart/ la fleur du coin promet/ entourant par des vives ténèbres//sur le chemin il y a des brutes et des contes bleus/ demain des rivières tristes couleront/parmi les veines des nos pierres// les lois se cachent sans silence/et suivent les coeurs bannis/ en l’honneur du vent. Cu excepţia primului vers, prozaic, dar semnificativ (micile distincţii, nuanţele sunt aparente, înşelătoare, fapt care ne atrage atenţia asupra a ceea ce urmează), poemul este alcătuit din metafore de o mare forţă de sugestie, din care, iată, prin parafrazarea lor, se încheagă o poveste sau, mai degrabă, o povestire. Floarea de colţ, simbol al frumuseţii tăinuite, promite ,,a sta numai lângă tuşă’’, în colţul său, în cercul său de întuneric. În acest timp, pe drum trec ,,bestii şi basme’’, iar mâine, când noi nu vom mai fi, sau, mai exact, când venele noastre se vor fi împietrit, prin ele vor curge râuri triste. Totuşi, ce vrea să spună poetul că trec pe drum? E clar că bestiile sunt brute, sunt inşi necizelaţi, lipsiţi de sentimentul frumosului, faţă de care floarea de colţ rămâne ascunsă. Dar basmele? Să fie întâmplări minunate, de poveste, în care Făt-Frumos învinge obstacolele şi o cucereşte pe fata de împărat? După traducerea franceză aşa pare a fi, căci basmele devin des contes blues, colorânduse în albastru. În această privinţă ne despărţim de interpretarea dată de traducătoare, considerând că basmele care merg pe acelaşi drum cu brutele nu sunt întâmplări fericite şi feerice de dragoste, ci sunt, cel mult, aparente, himerice, închipuite poveşti de dragoste, nişte ,,basne’’, adică nişte minciuni calde, în care ne mai legăm şi legănăm uneori. Acest înţeles rezultă nu numai din faptul că e greu, dacă nu imposibil, ca ,,adevăratele’’ basme să păşească alături de brute, ci şi din plasarea lor între precizarea iniţială că nuanţele sunt înşelătoare şi imaginea succedentă, potrivit căreia amintirile basmelor vor deveni râuri triste, nicidecum vesele, prin venele împietrite. Spre acelaşi înţeles conduce şi imaginea din strofa finală, cu inimile sau sentimentele autentice alungate dincolo de drum, în bătaia vântului, deşi ele sunt urmate şi mânate de ceea ce este legic, firesc, dar un legic care a ajuns să se ascundă neliniştit. Cartea cuprinde şi alte poeme care se ridică la altitudinea sentimentală şi coerenţa imagistică, metaforică a celui de la care volumul îşi împrumută titlul. Printre ele se numără şi Visele se fabrică/Les rêves sont faits, Voiaj/Voyage, Rădăcini/Racines, Cele mai frumoase naufragii/Les plus beaux naufrages, Dans/Danse, Parolă/Mot de passe, Salvamar/Sauveteur en mer, dar ar trebui să le amintim cam pe toate. Toate scurte, cele mai multe compuse din câte două strofe, exprimă, sentimental, mai curând o melancolie amară, decât una senină, dar cu unele izbucniri de reafirmare metaforică a puterii de a visa la puterea iubirii şi a vieţuirii întru frumos: ,,pe malul ud se fabrică vise’’ (Visele se fabrică) etc. Alteori, ca în poezia Crochiu, poetul are însă şi câte o iluminare sumbră, întunecată pe fond întunecat. El afirmă de la început, metaforic şi metafizic,
că ,,în pământ poate fi drumul uitării’’, pe parcurs introduce şi unele abstracţii ca unghi, timp, expresii, cărora le acordă determinări ale însingurării (,,unghiul nu este cald’’, ,,timp şi expresii solitare’’), iar în ultimele două versuri conchide ,,se mişcă orele spre răsărit/ o nouă formă fatală’’. Imagistic, în fiecare text întâlnim cel puţin o metaforă pivot, de mare forţă şi insolită, de multe ori ambiguă şi misterioasă, iar uneori, mai rar, de limpezimea cristalului. Poetul apelează şi la expresii şi propoziţii abstracte, conceptuale, care, în unele cazuri conturează mai pregnant sensul, dar alteori îl obscurizează. O poezie (Sunt umbra) începe cu frumoasa metaforă ,,Glisez pe cărţile condamnării’’ şi se încheie cu abstracţia carenu ne spune la ce se referă ,,trebuia să fie simplu’’. De aceea, asemenea poeme, prin metaforele lor mai mult sau mai puţin misterioase în contextul unei ambiguităţi de ansamblu, par asemenea unor înseninări pe fond crepuscular, sau unor perle închise în cochilii şi fire de nisip. Sunt câteva poeme (Deschis, Singura intrare) care, prin ambiguitatea lor, permit interpretări dintre cele mai diferite sau chiar opuse. Sunt şi poeme (Umbra lui trei, Visul lui Gérard, Poem lucind) pe care, mărturisesc, nu am reuşit să le receptez nici la o relecturare, ceea ce, pentru poet, poate însemna o combustie mult prea intensă şi personală spre a putea fi transmisă şi către receptor. Volumul beneficiază şi de nouă desene de Alex Ivanov, care, cu o excepţie, înfăţişează capete umane solitare sau încadrate într-o anumită recuzită (o uşă, un glob pământesc ţinut pe umăr etc.), toate cu ochi pătrunzători sau chiar sfredelitori, în ton cu imaginile de esenţe tari ale poetului. Neîndoios, Octavian Mihalcea este un poet de mare forţă afectivă şi expresivă, care, prin noul său volum, are atât ştiinţa de a ne purta prin labirintul ambiguităţii, cât şi pe aceea de a ne oferi aripile ieşirii din labirint, ferindu-se, totuşi, şi ferindu-ne de aviditatea lui Icar de a se avânta necugetat de mult spre soare.

◊◊◊

Tablouri Poetico – Muzicale

Octavian Mihalcea

iunie 2016

Vorbim despre o apariție aparte în peisajul lyric autohton, volumul PIANISSIMO (Editura Arvin Press, București, 2004), semnat de Maria Calleya. Încă din debutul cărții suntem familiarizați cu un proiect neîntrerupt al căutării la nivelul esențelor, acolo unde sunt intuite fațetele inexpugnabile caracteristice apelor adânci ale spiritului. E așteptată marea întâlnire cu ultradezirabilul fundamentării interioare. În același timp, putem sesiza și o inevitabilă conștiință a inadecvării la datele realului, doar ascendența iubirii estetizante acompaniind salutar jocul existențial. Maria Calleya scrie o poezie cu vădite nuanțe incantatorii, muzica reprezentând piatra angulară dintr-un special eșafodaj al vibrațiilor întru introspectarea sinelui. Foarte încet, foarte dulce, trăirea existenței în clipă are statut privilegiat printre atât de perenele date sufletești ce beneficiază de adecvate efecte auditive în registru cult: „Stăm alături, tu și eu,/ În dimineața albastră înecată de aer,/ Pentru o clipă, eterni, împăcați, rotunzi,/ În rezonanță cvasiperfectă cu cerul,/ Cu râul primordial, neîndrăznind/ A schița o mișcare, încordăm arcul/ Interiorului zguduit de furtună,/ Privim ziua urcând spre altar/ Știind că amiaza, cu fanfarele ei/ Ne va găsi oarecum depărtați,/ Oarecum palizi, infinit mai săraci -/ Mai știm însă că înaltul clipei/ Va depăși fluviile/ mormanul de rumeguș/ Azvârlit înainte-ne și toată suita/ Prăpăstiilor simfonice împrăștiate pe drum -/ Am trăit o oră egală cu veacul -/ De aceea rară, atâta de râvnită,/ Ca o bătaie de clopot, prelungită,/ Sfâșie turnul timpului pietros -/ Cântarea muritoare, zmeu în flăcări,/ Făuritorului de fire, se înalță/ Din două inimi, jertfă și prinos.” Și totuși, în anumite ipostaze, un aer situat cumva à la recherche du temps perdu își pune inconfundabila patină asupra sublimărilor lirice din Pianissimo. Cromatizările aspectate fluid compun tablouri ideatice percutante care pot fi integrate evanescentei sfere simboliste. Spiritul morfeic întregește senzația de planare printre multiplele mutații interioare. „Din tărâmuri de umbre” izbucnește substanța metamorfozei în plin elan, nelipsită fiind accentuarea fin de siècle, dominatoare și problematizantă: „Urmăresc fără suflare cum se desprinde/ Încă o pată de zid în amurg,/ Balcoaneînverzite de mușchi,/ Uși bătrâne lângă orbite ferestre,/ Și întreg aerul încălzit de umbre -/ Nu mă pot opri, fiindcă le semăn/ Și îmbrățișarea mea, trecând mai departe,/ E în același timp grăbită despărțire”. Discursul poetic al Mariei Calleya denotă multă finețe nedisimulată, integrată unui captivant cadru unde „La glasul nostru, măști,/ Costume, fantome reiau/ Dansul întrerupt, un menuet/ Derutat, infinit elegant”. Aproape fiecare imagine poetică presupune o numire a polivalenței. Totul e interpretabil conform unor edificări mai mult sau mai puțin eterice. Iată această ipostază amintind de celebrul dicton al Apostolului Luca, Ignem veni mittere in terram: „Îmi îngădui să scriu -/ Un alt fel de strigăt/ Biruitor/ Peste incendiatul/ Pământ”. Energiile în perpetuă expansiune vor fi mereu apropiate poeziilor din volumul Pianissimo. Punctualele aspectări acvatice au deosebită relevanță abisală, împreună cu inconfundabilii fiori muzicali. Undeva, este imaginată și ființa unui sfinx inflamabil, străjuind neliniștile existențiale. Actul creației ia intense dimensiuni ontologice, cu valențe la limită: „N-ar trebui să te apropii de hârtie decât dacă/ simți că arde, că e inevitabil să alegi, să smulgi/ cuvintele din furtunoasa lor încolăceală și să le/ ordonezi cum poți, după șuvoiul încinsei lave ce/ țâșnește dinăuntru, și astfel, să încerci să mori/ într-un chip ideal.” Dincolo de toate inerentele frământări se situează neobosita căutare a strălucirilor Adevărului. Spiritualizata comuniune cu natura poate lua dimensiuni soteriologice. „O entitate înflorită prin râs”, așa ar arăta posibila dimensiune eliberatoare. Până atunci, persistă „un rest tragic, mereu revelatoriu, fără a fi pierdută din vedere pozitivitatea interioară. Maria Calleya abordează și problematica genezei stării muzicale, resimțită când sub forma „iubirii atroce,
tulburându-ți carnea”, sau apropiată acelor „presiuni subtile asupra pielii înfiorate.
Profunzimile sufletești ar merita să fie comparate cu nemărginirea întinderilor marine. Baudelairian, invocând semenul, fratele, se dezvăluie câteva fragmente dintr-un univers odată plutitor. O inedită extincție art nouveau făgăduiește tacit redimensionări plurivalente: „M-au vizitat aici, într-o înălțime/ hoinari miriapozi, căutători de sens// În mers târâș ori înălțând sprâncene/ Ei aurul tăcerii l-au sorbit și-au mers// Spre alte câmpuri cu alți sori și zmee/ Iar urma lor pe dale s-a prelins// Din zalele croite-n mii de catifele/ Mărunt, un strop de abur s-a subțiat, s-a stins”. În același timp, „zaiafeturile negustorilor de vieți” amintesc acel balcanism nu întotdeauna benign care internalizează rătăciri și cutremurări. Dacă ar fi numai „albastrul brocart”, intens și magnetic, lumea s-ar deschide mai ușor profunzimii frumosului,”Netulburată/ ordinea imperială/ prin a cărei respirare/ alunecăm urcând”. Visul și legile sale atât de fluide însoțesc multe din versurile Mariei Calleya. E vorba despre o muzicalitate imanentă învăluind toate mesajele cărții. Poeta preconizează catharsis-ul global menit a se integra funcției ascendente a spiritualității.
Fin eclectism nocturn în continuă desfășurare, așa ar putea fi definite intensele căutări: „N-ar fi nevoie decât/ de o cupolă/ tăcută/ înaltă/ cu miresme de sori,/ de o noapte de cumpănă,/ ca orice noapte/ promițătoare și/ primejdioasă,/ și de glasul nostru/ planând în rotocoale line/ peste ființe năpădite de ierburi,/ scoici, melci și sare/ fierbinte”. Dar în umbră stă binecunoscuta „Efigie arsă/ într-un timp sonor, de clopote.” Chiar dacă peisajul existențial se prezintă bântuit de torturantul spirit al obscurității, speranța va persista, infatigabila speranță: „Voi vedea/ încă o dată soarele, luna crescând și, poate,/ mugurii unei vindecări colective.” „Belșugul sclipitor de nisipuri spulberate”, iată sintagma caracteristică încercărilor de a depăși, transfiguratoriu, cercul fenomenelor terestre. Volumul Pianissimo al Mariei Calleya are toate calitățile unei autentice profesiuni de credință, asumându-și plenar ulterioritatea, orice natură ar lua aceasta. Impresionează delicatețea și, în în același timp, profundul impact urmărind transgresarea numeroaselor condiționări. Sincretismul esteticului cu eticul conferă p oemelor u n s tatut c e, d in păcate, n u mai este profestat într-o foarte discutabilă contemporaneitate. Intensele poetizări ale Mariei Calleya au virtuți alchimizante de care merită să ne apropiem empatic.

◊◊◊

Risipire

Constantin Ardeleanu

iunie 2016

Destinul poetic şi profesional al Cristianei Maria Purdescu se înscrie sub semnul risipirii. Chiar unul din volumele sale de versuri se cheamă „Risipa de a fi“. Din cele 11 cărţi de poezie (Elegii? , Elegiace?), 8 sunt „risipite“ şi în alte limbi străine (engleză, italiană, albaneză). Cariera îi este reprezentată de o diversitate de profesii, subliniind tocmai risipirea unor vocaţii multiple: profesor, pictor, designer, poetesă şi, urmărindu-i universităţile şi masteratele absolvite, putem s-o încadrăm într-o titrare demult uitată, aceea de inginer-economist. Cum fior poetic există şi în arta plastică, şi în cea vestimentară, de ce să ne mirăm că în lipsa unei industrii autentice, aneantizată de mediocrii tranziţiei, poetesa se specializează în …. „Proiectarea îmbrăcămintei“? Cu doctorat în arte plastice şi decorative, să te tot îmbolnăveşti de frumuseţe! Dar destul cu divagaţia în jurul risipirii, un concept destul de greu şi complex, atunci când te încumeţi să prefigurezi un bilanţ al propriilor trăiri avute, „La margine de existenţă“. Titlul ultimului volum de poeme al Cristianei Maria Purdescu, „Nelinişti eterne“(Ed. Amanda Edit, Bucureşti, 2016, cu o prefaţă de Octavian Mihalcea, „Amprentele interiorizării“, chintesenţializând – cu ar spune însuşi criticul – mesajele transmise de poetesă), ediţe bilingvă româno-albaneză (versiunea străină este asigurată de ataşatul cultural permanent pe lângă limba română, Baki Ymeri), pare a aparţine unui ultim romantic. Poemele acestea sunt de fapt nişte crochiuri, schiţate cu fineţe (multe dublate de caligrafii grafice), în care personagiul principal, invocat cu o luciditate dureroasă, este amurgul. Croielii moderne, retuşând o vestimentaţie lirică aparţinând cândva clasicului (pe care grăbiţii ar considera-o vetustă, în condiţiile prezente ale destructurării limbajului metaforic), i se adaugă o sinceritate feminină abruptă, oscilând între „M-ai risipit printre ispite“(„Pentru că“) şi „În focul iubirii se-aprind ochii mei,/ Necuprinsă- i amărăciunea,/ Tu nu vrei să mă vrei…“(„E toamnă“). În decorul autumnal al risipirii şi amurgului, poetesa încearcă a reconstitui iubirile trecute, acum când nimeni nu-i mai deschide poarta, fie şi curios a-i şti „noua anatomie a firii“ şi vorbitul lumii „în dodii“(„Priveşte-mă!“). Recompunerea acestuit jucat lego îi va reuşi formal, dar constată cu stupefacţie că între jumătăţi de dragoste şi cer se întinde, descurajant, pustiul întreg. Amurgul
„coboară din ram în ram“(„Lumi palide“) şi ea se teme nu de întuneric, ci de lumina din zorii zilei următoare, trecerea peste vid, odată cu anii, încheind-o prin sacrificiul de sine: „În flori carnivore/ am să mă închid“. Ce altceva sunt în simbolistica sfârşitului cimitirele, dacă nu nesăţioase flori carnivore? În „Caut umbre“ e implorată Divinitatea întru iertarea păcatului, dar nu în paradigma evitării căderii din nou în greşeală, ci în implacabilitatea tentaţiei imposibil de ocolit: „Raza am zărit-o/ De pe când tăvăleam iarba/ Din Rai// Eu sunt copilul cel rău/ Chiar şi-n tăcere,/ Când urc o treaptă-n rugăciune,/ Ispita mă linge, păcatul mă cere…“ Amurgul se pliază şi pe sufletul mamei („Optimismul mamei“), care refuză a percepe evidenţa că fata ei a devenit femeie, „cu ochii placizi“ ascunzând tristeţi, având cute destule pe frunte şi plânsuri nedescifrate: „Monstrul amurgului deja s-a trezit/ Şi tu mă vezi tot copilă“. „În lumea finită“, ea respiră amurgul. „Peisaj“-ul este de o picturalitate expresivă, „Noaptea picură stropi de întuneric“, iar „Din podurile împăienjenite/ firicelele de praf cad pe zidurile timpului…“. Nu e încă totul pierdut, mai rămân „Doar speranţe amăgitoare“ stând „cu chirie în creierul/ obosit de nelinişti!“. Şi astfel cititorul va fi îmbiat nu numai să guste amurgul, ci şi versuri de o aleasă profunzime, nu întâmplător, picturală. Priviţi din simeza panoramată a Timpului indifferent „Năluciri, umbre/ la ferestrele sufletului“! Oricâte angoase ne-ar oferi trecerea vremii, amurgul iubirilor intense, suita zădărniciilor absolute, să urmăm sfatul poetesei Cristiana Maria Purdescu şi să lăsăm cuvintele „Să umble limpezi/ şi fragede/ Pe cărările de mătase/ Ale lumii“. Vom descoperi, „Adâncind misterul“, că existenţa noastră e primordial o rătăcire, pe care poezia zadarnic se străduie s-o readune…

 

◊◊◊

Cronică literară

prof. dr. Carmen Lidia Pircă

Asupra volumului „O IUBIRE INFINITĂ” Colecția „Sala Profesorală” vol. VI

iunie 2016

Sub semnul Universului în mișcare, copleșită de înțelepciunea vârstei, ghidată de calm și „Gândul sapient ”, poezia lui Ilie Stănescu ne conduce glorios alături de eul liric pentru a străbate „Cerul și Pământul ”… „Într-o viață mai profundă ”. Acesta este mesajul transmis direct în poezia Echinox, o invitație la meditație sapiențială, clasică și postmodernă în același timp, sub semnul simbiozei dintre poezie și matematică.
Lectorul virtual va descifra prin apropierea de textele din ultimul volum publicat la Editura Alma Mater (Sibiu 2016), O iubire infinită, Colecția Sala profesorală volumul VI de Ilie Stănescu, destinul unui matematician mângâiat de aripa poeziei în vederea descifrării în sens metaforic a „gândului rebel cu care a străbătut macrouniversul și microuniversul ” cu scopul autodefinirii în această scurtă trecere spre neant care se numește VIAȚĂ.
Valorificând teme și motive ancestrale: lumea ca teatru, timpul, iubirea, cosmosul, existența, versul dobânziște armonie prin amestecul straniu de lexeme regionale cu cele neologice, camuflând un mesaj încifrat: „Din rău și bine înțeleptul/ Face gheșeft de calibru,/ Pune-n funcție contractul,/ și le ține în echilibru” ( Pe cât cuprinde). Echilibrul este firul roșu ce străbate discursurile lirice, fundamentat pe rațiunea suspendată în „jocul contrariilor”. Poezia înțeleasă ca un proces rațional este expresia intelectului „în introspecție cu lumea”, cu sinele, într-un plan abstract al realității în care ludicul și politicul coexistă generând multiple interpretări, prin modificarea ierarhiei dintre om și elementele înconjurătoare prin stilizarea realului și deformarea sensului imediat al existenței.
Principala trăsătură a poeziilor din acest volum ar fi simplitatea reieșită din marile experiențe ale autorului, o integrare ontologică în cotidianul teatral al vremii privit „prin lornietă”. Limbajul poetic este limbajul gândirii, modul simplu de expresie textualizează exprimarea arhaică perfect îngemănată cu intelectualitatea, generând o violentă mișcare stilistică într-o pluralitate de interpretări.
Iubirea, ca formă fundamentală de transcendere a clipei limitate, este definită „ca un vis profund, discret”, grație căruia, eul empiric se eliberează „din chingile minții”, uitând de Newton, Lagrange, devenind un alt
eu, „Sunt liber cu orizont în intuire, /Văd universul, sunt norocos”, pășind spre un alt spațiu magic, „Cu pași de aripi m-a purtat/ Un transcendent non linear”, o atmosferă de iradiații semantice în care totul este nelimitare, aspirație spre absolut.
Titlu volumului, ca element de recurență, revigorează maniheist nostalgia originilor în „Segmentul deschis AB”, unde „A este iubirea, B este ura./ Când iubesc sunt în Rai,/ când urăsc sunt în celălalt capăt/ pe același segment/numit viață”.
Autobiografic, poetul își descrie periplul existențial într-o viziune liberă „Printre simboluri” decupate din matematică, figure geometrice care îi revelează lumea, realitatea: „M-am plimbat printre poliedre, /Să observ realitatea,/ Am crezut că-n hexaedru/ Se află toată dreptatea”, „M-a fascinat tetraedru”. În acest discurs liric se observă fascinația amurgului, devenit laitmotiv al volumului, amurgul crepuscular absolut spre care cu toții ne îndreptăm, categoria temporală a cufundării anulării, „Va veni și timpul meu,/ Să plec în dodecaedru,/ Unde lângă Dumnezeu/ Mă va calma icosaedru” • Poetul este copleșit de apropierea toamnei, de îndepărtarea lucrurilor, când “Pădurea plânge /cu lacrimi de frunze-n culori”, el însuși definindu-se metaforic prin accesarea unei existențe spirituale în limbaj, „Sunt frunză în vânt / De brumă pictată/ Într‑un magic avânt/ Peste balta zburată.

◊◊◊

Scrisoare despre „scrisori sigilate”

Silviu Guga

iunie 2016

Lectura acestei cărţi mă face să spun încă o dată că am avut mare noroc cu populaţia de etnie germană care s-a așezat pe meleagurile noatre, devenite şi ale ei. Mai întâi, pentru că prima scriere în limba română care s-a păstrat, e vorba desigur de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, a fost trimisă lui Hans Begner şi sasul a păstrat scrisoarea care este „certificatul de naştere”, din 1521, al limbii române scrise. Şi-or fi scris românii între ei şi înainte de această dată, dar n-au păstrat scrisorile. Prima carte tipărită în limba română în 1544, „Catehismul luteran”, tot datorită saşilor o avem. Revenind apoi în zilele noastre, primul (şi încă ultimul) Premiu Nobel pentru literatură, decernat cuiva născut în România, îi revine unei svăboaice, Herta Müler. Ne-am mândrit mult, în 2009, cu ea, chiar dacă n-a scris în limba română.
Acum, Walter Johrend, prin aceste „Scrisori sigilate”, vrea să reabiliteze o specie literară vetustă şi căzută în vicisitudine, epistola sau scrisoarea literară. Această specie literară a fost iniţiată din antichitate de Horaţiu şi, în paranteză fie spus, nu ştiu de ce Walter Johrend nu-i scrie şi poetului latin o scrisoare. De altfel, am observat că nu are printre desetinatari pe nici un scriitor care a contribuit la „instituţionalizarea” scrisorii ca specie literară, în versuri sau în proză, nici dintre universali, nici din literature română, din care autorul, aşa cum evidenţiam, de la primele sale volume, îşi trage sevele. Nici Costache Conachi, nici Grigore Alexandrescu sau Costache Negruzzi, ca să-I spun întâi pe pionierii litreraturi noastre, nici Ion Ghica sau Vasile Alecsandri şi nici epistolarii contemporani, nu se numără printre destinatarii lui Walter Johrend. N-am spus cu asta că este un eretic şi scrie altceva decât ceea ce declară: scrisori. Şi ca să nu existe dubii şi le-a numit sigilate, pentru autentificarea lor. Nu face nicio ironie cu această denumire, deşi, chiar aşa parafate, scrisorile lui au doar întâmplător „gravitatea” sigiliului, sunt pline de butade ingenioase. Scrierea lor ocupă întraga gamă de la seriozitate şi suavitate până la burlesc şi irizări sarcastice, ceea ce ne face să ne amintim de volume mai vechi al autorului, „Vip cibiniensis” sau „Frumuseţile patriei”, în care şi-a exersat „disponibilităţile” de a scrie cu tâlc sau de a scrie doar opinii strict personale. Destinatarii scrisorilor sunt forte diferiţi, multe personalităţi istorice, scriitori, personaje, anonimi ( o mamă, o exilată, un fost, un soldat sovietic, eroii Vasluiului), locuri (Sibiul, Pearl Harbor, Gaza) şi sfinţi. Cronologic e cuprinsă o peroadă largă, din mitologie şi până în zilele noastre şi tot largă e aria geografică a destinatarilor. Autorul pare să „cunoască” bine pe toţi destinatarii săi şi de aici forma de adresare, care e una amicală, şăgalnică şi totdeauna dezinvoltă. Multora nici nu le dă numele, ci numai prenumele, ca semn de „familiaritate”, dar identificarea e uşoară după lectura doar a câtorva versuri. Scrisorile respectă stilul epistolar, dar nu sunt uniformizate, chiar dacă se poate depista în „confecţionarea” lor un şablon. În majoritatea scrisorilor autorul exploatează câteva elementele biografice ale destinatarilor sau câteva trăsături caracteristice personajelor sau locurilor cu care „jonglează” livresc şi apoi vine cu propriile aprecieri făcute cu ironie. Abundente sunt interogaţiile retorice mustrătoare – cel mai adesea – sau admirative şi nu lipsesc nici versurile corolare prin care dezaprobarea sau aprecierea, evocate potic dau măsură relaţiilor afective dintre poet şi destinatarul său. Uneori scrisorile mărturisesc sentimentele de admiraţie cu emoţie lirică nedisimulată. Să exemplific:
„Eroule, cu coif rupt din cer,
pe elefantulzgribulit în ceată,
tu vei rămâne Romei un mister
şi o legendă care ne îngheaţă”
Desigur, versurile sunt din „Scrisoare către Hannibal”, dar cu emoţie lirică sunt şi aprecieri făcute lui Decebal, Avram Iancu, George Bacovia, Mircea Ivănescu, Serghei Esenin, Dante sau lui Don Quijote.
Autorul însă refuză patetismul evocărilor trecutului legendar şi înlocuieşte lirismul vibrand de altă dată cu umorul şi ironia. Devine şugubăţ şi adresându-se şăgalnic destinatarului protagonist, îl „aduce” în actualitate sau în contextul gândirii sale. Scrisoarea lirico-epică devine astfel deosebit de agreabilă.
Câteva scrisori au o notă aparte, mă refer, spre exemplu la „Scrisoarea lui Neacşu” (deci nu „către Neacşu”) care este o parodie suis-generis a scrisorii pe care o amintean la începutul „scrisorii” mele. Nu mai am cunoştinţă de o altă „punere în versuri” a scrisorii către Hanăş (cum scrie Walter Johrend) Benkner. Scrisoarea e amuzantă în ciuda unor versuri impudice – cu care ne-a mai obişnuit autorul– mai ales prin mărturisire determinării lui Neacşu de a-I scrie judelui sas: „cui îi mai vând de Paşte drob/ şi telemea de oaie pură/ care ţi se topeşte-n gură/…şi caşul dulce ca un floc/ care-ţi aduce mult noroc/ şi eu de unde, ca nărav,/ mai cumpăr valuri de postav/ şi suluri roze de altas/ să-mbrac nevestii curul gras…?”
Nu se puteau desigur „sigila” aceste scrisori dacă nu se „expedia” şi „Scrisoare către propia-mi minte”. Având ca model „Satiră. Duhului meu” de Grigore Alexandrescu şi Walter Jorend îi scrie minţii sale ca s-o ia la rost. În multe împrejurări ale vieţii a constatat că mintea nu era cu el şi atunci e firesc să o întrebe „Unde a fost, minte?” sau dacă a fost vreodată a lui. Autoironia e prezentă, dar şi nostalgice amintiri. Nu cred că, după publicarea „Scrisorilor sigilate”,Walter Jorend să-şi mai pună amenenea întrebări.

◊◊◊

Ierom Maxim (Iuliu-Marius) Morariu,


Restitutio Grigore Pletosu

pr. stavr. Radu Botiş

iunie 2016

Istoria şi spiritualitatea bisericească românească îşi întregesc mereu sfera valorilor prin scoaterea la lumină a noi şi prestigioase lucrări. Un act de restituire necesar îl împlineste preotul, teologul şi istoricul Iuliu-Marius (Maxim) Morariu, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Încă din perioada studenţiei, acesta dovedeşte printr-o serioasă muncă de cercetare că teologul şi istoricul îmbină cât se poate de armonios pasiunea dar şi priceperea bunei meniri hărăzite, devenind autorul volumelor: Istoria mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” Salva, Editura Astra, Blaj, 2013 (împreună cu prof. Ana Filip); Stări, momente și personalități ale Ortodoxiei transilvane, Editura ,,Academica Brâncuși”, Târgu Jiu, 2013 şi Habet sua fata libelli! Antologie de invitaţii la lectură, Editura Semănătorul, Tismana, 2014.
De asemenea, a elaborat şi publicat peste 100 de studii şi articole de teologie şi istorie în reviste precum: Transilvania (Sibiu), Altarul Reîntregirii (Alba-Iulia), Altarul Banatului (Timişoara), Tabor (Cluj-Napoca), Acta Musei Porrolisensis (Zalău), Der Unterwald (Sebeş), Studii şi cercetări etncoculturale (Bistriţa), Arhiva Someşană (Năsăud), Revista Română (Iaşi), Oglinda literară (Focşani), Boema (Galaţi), Cetatea culturală (Cluj-Napoca), Caiete Silvane (Zalău), Tribuna (Cluj-Napoca), Studia Universitatis ,,Babeş-Bolyai” – Series Bioethica (Cluj-Napoca), Symposium (New York), Lumină lină (New York), Confluenţe Româneşti (New York), Semănătorul (Tismana), Observatorul (Toronto), Conexiuni româneşti (Mannheim), Astra năsăudeană (Năsăud), Astra Salvensis (Salva), Astra Sabesisnsis (Sebeş) şi a participat la peste 40 de conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale. Începând cu anul 2013, realizează săptămânal emisiunea ,,Oameni de ieri şi de azi” la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca.
Cartea Restitutio Grigore Pletosu, apărută la Editurile Eikon şi Renaşterea din Cluj-Napoca în anul 2014, atent structurată, aduce în faţa cititorului profilul bio-bibliografic al lui Grigore Pletosu, prezentând în detaliu viaţa şi opera acestuia pentru ca, mai apoi, în capitolul Profilul spiritual al protoiereului Grigore Pletosu reflectat în activitatea sa didactică, să descoperim profilul spiritual al dascălului creştin, în concepția patristică, în pedagogie și în literatura română dar si profilul spiritual al protoiereului reflectat în activitatea sa didactică. În cea de-a treia parte a cărţii, vrednicul protoiereu ne este prezentat în activitatea sa pastorală bogată, autorul cărţii
conturând în aceeaşi manieră specifică temeinicei cercetări ampla activitate a celui prezentat.
Parcurgând cartea, vom observa că, pe baza analizei activității didactico-pedagogice, pastorale, catehetice și a celei național-bisericești, a părintelui, se poate contura portretul spiritual al acestuia. Acest fapt reprezintă, de altfel, împlinirea cuvintelor Mântuitorului care spune: „după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Profesorul și, mai apoi, părintele Grigore Pletosu, s-a achitat cu brio de sarcinile ce-i parveneau din acest statut, reușind să fie un om care a stimulat tineri valoroși în activitatea lor de creație literară și de propășire spirituală și o persoană apreciată întotdeauna în comunitățile în cadrul cărora a activat. Având în vedere toate aceste calități, putem afirma cu certitudine că personajul analizat în cercetarea de față a fost un om de mare calitate intelectuală și de înaltă ținută morală, ce a știut mereu să fie la înălțimea vremurilor și să îmbine trăirea ortodoxiei cu munca în ogorul românismului transilvănean.

O carte necesară cu privire la care Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului afirma în cuvântul care o prefaţează: ,,Prezentul volum ne pune în față – şi cred că nu greșesc – pe un foarte profund și serios cercetător al istoriei și al spiritualității bisericești. Îl preocupă Istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar nu doar ca înșiruire de date și fapte; el pătrunde în cauzalitatea fenomenelor, încercând să dea acestora o explicație. …Dacă cercetătorii de până acum s-au mulțumit să reproducă despre Părintele Grigore Pletosu informaţii stereotipe, pe care le-au preluat unii de la alții, Ierom. Marius (Maxim) Morariu merge dincolo, la izvor, la sursă: cercetează arhive, consultă membri ai familiei. Este de subliniat bogăția și acuratețea notelor de subsol, care ele însele pot alcătui încă o lucrare documentară. Avem iată în faţă, o lucrare de înaltă ţinută care vine să prezinte cititorilor modelul dascălului creştin-luminător de slova românească,al preotului purtător de Har, şi sfânta slujire în Biserica lui Hristos, cât şi a protoiereului ajutător fraţilor, ascultător faţă de ierarhul său şi împlinitor fidel al învăţăturilor dumnezeieşti.

◊◊◊

Metafora locului natal

Vasile Muste – „Coruieni”,
Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2006

R Roșiianu

iunie 2016

Îl ştiu pe Vasile Muste din vremuri ca şi imemoriale, apoi i-am publicat la Casa Editorială ODEON din Bucureşti volumul „Constelaţia copilăriei, în 1998, sensibil marcat fiind şi eu de dorul de casă, de legătura ombilicală cu spaţiul sacru al tărâmului natal.
A fost – în afară de poezie şi dragul de frumos – un alt lucru ce ne-a unit, o altă punte între sufletele noastre, prietenia durând peste ani şi vremi, întărindu-se continuu, ca o mai altfel de zidărie.
Tot statornic a rămas Vasile-al nostrum şi-n obsesia aleasă, una din care a făcut şi consolidat o nouă temă a căutării poetice, a cântării sale poetice. Evlavia cu care se apleacă asupra amintirilor te trimite inevitabil la poezia antică greacă, în care exista o legătură strânsă între viziunea poetică şi sorgintea divină a acesteia, dar nu ca o incantaţie, nimic ritualic, totul este dăruire, îngenunchere. Vasile Muste este pătruns de căldura locului natal, dorul fiind focul care-l mistuie şi care-l face să hiperbolizeze totul, absolut totul, până şi pietrele aruncate cândva, lovite prinzând viaţă, la fel păsările, pârâiaşul din marginea satului, umbra semenilor, tot. „Strig pe cărările ce-mi explodează în ochi/unde sunt unde aţi îngropat primăverile voastre/tot mai tăcută e pasărea de pe umărul stâng/la marginea satului satul meu l-aţi mutat/închid cuvintelor ochii şi ies pe lume să plâng” zice poetul acesta bolnav de dor în poemul „Locuri gata să zboare”. E un alt filon poetic în textura acestui volum spaima de pierderea definitivă, ca un scâncet înfundat, ca o trecere a mâinii sufletului prin pletele răsfirate ale amintirilor, în acelaşi timp căutare şoptită a drumului acasă, o continuă şi constantă încurajare spre acest pas de făcut. Oameni uitaţi sau necunoscuiţi îi devin din senin confesori, astfel uşurând decriptarea poeziei sale, a mesajului acesta plâns pe liră: „oamenii locului/ pun că ultima oară pe gheaţa nordicului râu înspre/o altă primăvară însingurată umbra mea luneca luneca” (A fost odată ca niciodată), sau „mereu aţi crezut că nu aş veni dintre voi” (Cu toate acestea), sau „printre minuni şi greşeli am vâslit către lume/ n-au fost niciunde clopote-n răscoală/piatră unind şi despărţind hotare/minunată greşeală” (Piatra de hotar). E în aceeaşi măsură revoltă, poetul căutând scuze pentru a lectorului. ducerea de acasă, dar şi cerşind iertare pentru închipuita trădare a tărâmului natal.
Cu ajutorul unei memorii când involuntare, când voluntare, ca-ntr-un joc cu sine însuşi parcă, cu propriile simţiri chiar aduce Vasile Muste imagini disparate din trecutul îndeosebi îndepărtat, prin cel apropiat doar filtrând şi comparând trăiri. „bate Luna şindrilă nouă pe case/doar noaptea se plimbă prin ierburi/spre cele ce vin şi spre cele rămase/în rochii uşoare cu alţii mereu” zice confesiv poetul în poemul „Adesea dacă nu mereu”, în timp ce în poemul „De iubire” explorează pentru prima dată-n acest volum şi universal matern, astfel „numai cerul mamei nu-i/cruce-n munte să o sui/taie-n os cuţitul sfere/de cuvinte şi tăcere”.

La el până şi perceperea gândului are o mai altă curgere afectivă din acest motiv. Şi nu numai din acest motiv, câtă vreme, prin contrast clar cu vârsta de acum, deseori, gândul se întoarce la vremurile demult invocate şi mai mereu evocate: „aş putea să vă scriu un/cântec străvechi frate cu mine cu iarba şi/cu tot ce n-am să mai fiu” (Ave Maria la Vima Mare), sau „uneori de noi când ne apropiem pe drumuri neştiute/tânără lumina iese din cuiburi şi începe să zboare/deasupra rănii acelei iubiri/din care ninge într-o primăvară întâmplătoare” (De începuturi). Astfel ideile poemului – singular în esenţa lui în această primă parte (ne)identificată clar a cărţii ce face obiectul atenţiei noastre – devine investit din plin cu funcţia unei arte poetice şi sunt diseminate subtil în paginile întregului volum. Un volum cât o închinare. Şi nu numai!
Cea de-a doua secţiune a volumului, „Elegii lângă arme” este (pre)semnalizată dacă vreţi de poemul „Singurătatea ca armă”, parcă lăsat deliberat ca preambul în prima parte. Aici poetul experimentează făţiş poemele scurte, cu tentă de haiku, astfel demonstrând – într-un adevărat tur de forţă – nivelul şi expertiza poetică la care a ajuns. Sunt adevărate fulguraţii de gând uneori, alteori o uşoară notă descriptivă amăgind scriitura. Şi într-un caz şi în celălalt fiorul liric rămâne profund, însă nu la limpezimea, profunzimea şi sinceritatea poemelor de început, în care poetul se dezbracă în public, cu sufletul în mâini stând.

◊◊◊

Valentin Leahu


prin „Apusul vinului în călimară” ne duce
să „degustăm” din Boema bucureşteană

Gelu Dragoș

iunie 2016

De mult n-am mai citit cu atâta plăcere o carte scrisă cu sufletul ca aceasta a lui Valentin Leahu fiindcă autorul având aceeaşi sorginte şi preocupări existenţiale ca personajele Boemei bucureştene, în cartea „Apusul vinului în călimară” îl întâlnim ca martor ocular la evenimente deşi personajele lui sunt:”unchiul Fane” adică scriitorul Fănuş Neagu şi finul acestuia „procurorul” Cornel Dinu, literaţii şi prietenii Dan Mucenic, Horia Tabacu, Tudor George-Ahoe, Ioan Cămârzan, Costi Stan, George Boitor,Teodor Pâcă, Florin Pucă, Viorel Sâmpetrean, Ioan T. Lazăr, Niki Costescu, Marius Iordănescu, actorii Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Colea Răutu, Ion Dichiseanu, Mitică Popescu, poeţii Mariana Marin, Cornel Brahaş, pictorul Bogdan Pietriş, Nicu Dana, acordeonistul şi lăutarul Nelu Ploieşteanu, Tase Mataranga, Gore din Chitila, Viorel Poiată, dar şi unii ştiuţi doar de băutorii Capitalei, rataţi şi pitoreşti şi mulţi, mulţi alţii, pentru că ; „Boema nu-i o
simplă epopee/ e o alunecare printre stânci,/o bibliotecă luată-n brânci/şi-o sticlă comparată cu-o femeie,/Boema e dragoste amară/fără de care viaţa-mi n-are rost,/boema e o zi de post/… apusul vinului în călimară” cum o spune însuşi poetul, jurnalistul şi scriitorul Valentin Leahu.
Într-un fel de prefaţă, autorul sibian Val Leahu ne explică de ce a scris această carte la împlinirea vârstei de o jumătate de secol: „ Sunt aici clipele cele mai plăcute pe care mi le-am impus ca amintire. Oameni dragi mie, care au plecat dintre noi, dar şi boemi în toată puterea cuvântului, care dau şi azi culoare lăcaşurilor bahice prin care aceşti artişti ai vieţii, vinului şi talentului lor trăiesc şi respiră, lăsând în urma lor parfumul boemei dintotdeauna (…). Boema mea bucureşteană e pentru toţi paharnicii nocturni sau ai înserării”.
Am să exemplific prin trei secvenţe şi întâmplări din această carte savuroasă din localuri precum „Şarpele Roşu, „Mercur”, „Pescarul”, „Casa Armatei, „Capşa”, „Intercontinental”, „Casa Sadoveanu” sau baruri de categoria a doua ori alte „bombe” bucureştene cu iz de mister şi viaţă tumultoasă: „ Ştefan Iordache, mi-a bucurat ziua de naştere. Împlineam şi eu cu douăzeci de ani mai puţin decât Domnia sa. Am străbătut o seamă de pahare de şampanie împreună. Am ascultat pe nerăsuflate melodiile lăutăreşti preferate de marele artist. Sub ochii şi lângă urechile noastre, Marius Mihalache, stăpânul unui har ţintuit cu talent de diamant, puştan la vremea aceea, cânta Chopin la ţambal. Tot pe atunci, Nelu Ploieşteanu ancora definitiv în sufletele boemilor casei, devenind prieten de of şi dor
al inegalabilor Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică” ( Boemului Ştefan Iordache, la mulţi ani ! ); „Unul din marii boemi ai Capitalei este maestrul Mitică Popescu. Una din boemele pe unde trecea domn Mitică, de la Televiziune, în drum spre casă, era cea poreclită „La doi fraţi”(…) Actorul Mitică Popescu este de o eleganţă şi un respect puţin întâlnit printre mai tinerii acestui Bucureşti înnoit cu puţină tandreţe. Din „Stimate domn”, maestrul nu mă scoate, chiar dacă-i suna, într-un fel, apropiat” ( Mitică Popescu şi „Doi fraţi); „La Ambasador, i-a adunat, după o repetiţie oarecare, la aceeaşi masă, pe regretaţii: Gheorghe Cozorici, Ştefan Bănică, Colea Răutu, alături de junele prim, ferchezuit şi dichisit … Ion Dichiseanu. Cei patru îşi sorbeau liniştiţi conjunctura din pahar. La un moment dat apare maestru Dinică, puţin distrat şi pus pe şotii, ca de obicei în astfel de situaţii. Nea Colică, observându-l, le atrage atenţia: „Aveţi grijă că vine Gigi şi o să iasă scântei dacă-l provocaţi!” Ca un făcut, maestrul Dinică se apropie şi se adresează colegilor de breaslă: „Bună, măi, maeştrilor, pot să stau şi eu la masa voastră?” „Stai, dacă tot ai venit!”, răspunde nea Colea, ca decan de vârstă al mesei. „Ospătar, o votcă te rog!”, comandă nou-venitul. După ce soarbe pe îndelete din pahar, nea Gigi îi ia la trei păzeşte, nitam-nisam, pe colegii lui… „Băi, Ghiţă, se adresează el lui Cozorici, te bag … undeva, că te cheamă ca pe mine, ha, ha!”. După o altă înghiţitură de albitură, îşi continuă şarada de înjurături: „Pe tine, Dichisene, te bag în … că eşti fante de gagiu… pe tine Fănică te bag că eşti d-acela din Giuleşti…iar pe tine Colea, băi muscalule, te bag şi pe tine că n-oi fi tu mai cu moţ … Ha, ha …!” După două trei runde de astfel de atacuri verbale, nea Colea îi solicită lui Gheorghe Dinică o întrevedere pe holul Ambasadorului. Îi altoieşte câteva perechi de palme şi se întorc la masă.”

Despre această carte, Horia Tabacu afirma că „va rezista, cel puţin, un secol. Ea este o veritabilă enciclopedie a boemilor şi a locurilor de pierzanie de la sfârşitul şi începutul unui mileniu” iar eu aş continua ideea spunând că dacă armata română a pierdut un ofiţer, literature română a câştigat un prozator!

◊◊◊

Umiliarul lui Tudor Artenie

Sorin Golea

iunie 2016

Pe coperta întâi nu scrie ce fel de carte este, dar de pe coperta patru afli că „patria este moartea noastră în timp de pace”. Prin asemenea sintagme lirice abisale, fără echivoc, Tudor Artenie construieşte în volumul de poeme „Scrisorile cavalerului-egretă” propriul
său umiliar. Acesta este Umiliarul lui Tudor Artenie. Autorul începe cu un text pseudo-dramatic, care se transformă repede în text poetic, „am genunchii juliţi de dragoste”, apoi poeme în proză, apoi poezie, lirism în formă fixă, (autorul este un mare iubitor de sonet)
tăiată în bucăţi pentru a scoate în evidenţă mai bine valenţele dintre cuvinte… Totul într-un ritm ameţitor. Autorul îşi permite şi o critică ontologică despre scopul lirismului. Exemplu: „Poezia este intrumentul demonilor care te bântuie”. Apoi: „Poezia este drumul
cel mai scurt către eliberare”. De asemenea: „Teatrul este cel mai bun loc de mărturisire”, iar „poezia este cea mai intensă mărturisire după spovedanie”. Din loc în loc apar dedublări între Poet şi Alterego pentru a sacraliza carnea poemelor, ca în vremurile ancestrale, când vânătorii primordiali, după ce doborau sălbăticiunea, îi spuneau că nu ei au ucis-o ci altcineva, pentru a echilibra situaţia etică a vânătorului vinovat! Toate împletite în jurul evocărilor, totul pentru a cere iertare, totul pentru a cere mântuire: Umiliarul lui Tudor Artenie! După lansarea cărţii, într-un cadru restrâns, mama poetului ne-a recitat, cu fericirea pe chip: ”mama mea ştie despre mine/că sunt un geniu/îmi face
cafeaua în fiecare dimineaţă/aşa cum fac toate mamele poeţilor geniali//are pe noptieră/fotografii cu toţi nepoţii/ dar sub pernă/ţine manuscrisele mele//mă admiră/şi mă
apobă/şi toate mătuşile mele ştiau/atunci când trăiau/că fiul mamei mele e un poet autentic//pentru mama scot poemele la imprimantă/îi cumpăr ţigări şi o cert că fumează/o
las să îmi cumpere cămăşi purtate/şi o cert că dă banii pe lucruri second-hand/dar ei îi place să fumeze/şi să îmi facă orice fel de cadou/şi face o cafea excepţională/pentru că eu sunt un poet genial/risipit într-o lume măruntă//(…) Mama poetului, noi îi spunem Miky, avea dreptate să fie fericită! ”Scrisorile cavalerului-egretă și alte poeme”)

PS Citiţi cartea!