evocări 2016

IN MEMORIAM

Rămas bun, ION OCHINCIUC !
Un alt artist și-a scris numele pe cer

decembrie 2016

Tristețea s-a așternut pe chipul meu, când am aflat că unul din prietenii mei, coleg de breaslă întru scris, m-a părăsit pentru totdeauna. M-am dus să-l văd și să-i aduc un ultim omagiu la biserica ”Nașterea Maicii Domnului”, unde preoții Constantin și Emilian ȚÂNCU i-au ținut ultima slujbă, iar toți cei prezenți și-au putut lua rămas bun. Nu pot să-l uit pe dramaturgul, romancierul, memorialistul și realizatorul Radiodifuziunii ION OCHINCIUC; bonom, mereu vesel, făcându-i pe cei din jur să se simtă bine.
Tot așa nu pot să nu-mi amintesc de colaborările noastre multiple pe mai multe planuri artistice. În calitatea sa de realizator la Radio m-a invitat să-i prezint celebra emisiune ” De toate pentru toți” împreună cu Ioana Casetti, urmându-le actorilor Coca Andronescu și Mihai Fotino(în primă fază) apoi Stela Popescu și Alexandru Arșinel. Am fost prezent la majoritatea lansărilor de carte unde i-am admirat creațiile. La ”Sala Oglinzilor” a Uniunii Scriitorilor împreună cu actorul Iurie Darie am interpretat pasaje din trilogia dramatică ” Bastardul” Tot pe cale dramatică am avut bucuria să joc, la Teatrul ”Ion Creangă” din București în piesa domniei sale ” Acțiunea Codalbul” pusă în scenă de regizorul Yanis Veakis.
Romanele de memorialistică ” Jurnalul anapoda ” și ”Viața ca anecdotă” m-au impresionat până la lacrimi. Aici Ochinciuc, cu un talent ieșit din comun, ne povestește printre altele, viața din Radiodifuziune de-a-lungul timpului, unde am putut vedea, aevea, portretele unor redactori, colaboratori, care au lucrat în această instituție de elită, mulți cunoștințe comune. Cât privește locul unde s-a ținut slujba și mai târziu parastasul, a fost divin.
Complexul Bisericii” Naștere Maicii Domnului” cuprinde: Capela (prima biserică din lemn), Biserica mică, Clădirea clopotniței, Pangarul( pentru lumânări), Agheazmuitorul (unde se slujește la anumite ocazii), Crescătoria de porumbei, Centrul educațional (cu aproximativ 30 de profesori de toate materiile care predau pentru clasele 5-12 ajutându-i pe copiii nevoiași.
Aici predă matematica și fiica domnului Ochinciuc, Cornelia), Secția de pictură pe sticlă unde micuții ”ucenici” sunt îndrumați de o pictoriță profesionistă.
Sala de mese prevăzută cu o bucătărie dotată modern, este o încăpere cochetă, tapetată cu cele mai reușite tablouri ale micilor pictori. În acest loc servesc masa, oamenii singuri dar și cei cu mai puține posibilități.
O altă faptă impresionantă este că părintele paroh Constantin împarte bucate după slujbe.
În ceeace privește curtea interioară, ea se prezintă ca un colț de rai, fiind împodobită cu fori de toate culorile. Închei prin a transmite felicitări preoților Constantin și Emilian Țâncu, dar și celorlalți slujitori care întrețin acest complex, minunăție a Domnului, dorindu-mi să fie o pildă pentru toate parohiile din țară
Condoleanțe familiei îndurerate
Vasile MENZEL

◊◊◊

Omagiu Constantin Noica

fotografii din colecția Ion DUR

noica 1 single noica 2 single
noica 3 single noica 6 single
noica 4 right up noica 7 left
noica 4 left noica 5 left
noica 5 right noica 7 right
noica 8 single

◊◊◊

Centenar Emil Cioran

6 februarie 2013

cioranCâteva scurte pasaje din interviul acordat de Aurel Cioran, fratele lui Emil Cioran, revistei Euphorion din Sibiu, în anul 1996, din care reies câteva aspecte extrem de interesante cu privire la perioada răşinăreană, apoi sibiană a lui Emil Cioran, ca şi despre relaţia acestuia cu româna, germana şi franceza, însuşite şi folosite exemplar mai târziu de marele gânditor (ca şi engleza, pe care a învăţat-o de unul singur la Paris, ca să-l poată citi pe Shakespeare în original).

„Era extraordinar de dezinvolt. Noi aveam un căruţ. El se aşeza în căruţ şi noi îl trăgeam. El ne conducea. Mergeam până-n locul unde aveam un mic teren, în Căliniş, şi el ne conducea întotdeauna. Exuberant! Adică, nimic spectaculos, mă rog, atât cât puteam să-mi dau eu seama, vorbesc cum îl vedeam eu atunci, nimic nu prevestea desfăşurarea lui ulterioară. Era absolut normal, ne jucam, toată ziua eram pe uliţă, n-am observat nimic special la el. Adică nici măcar o inteligenţă aparte. Îmi amintesc o altă scenă. Noi am avut la Răşinari o şcoală în care n-am avut îmvăţători deosebiţi. Era o singură învăţătoare mai pregătită pe care din păcate n-am avut-o la clasă, se chema Frăţilă. Restul erau la un nivel mai scăzut. Când fratele meu urma să meargă la liceu (eu mai târziu am venit la Sibiu, în ‘24, el în anii ’20) ştiu că mama peste vară l-a învăţat gramatica. Nu ştiu bine, se dădea un examen de intrare la liceu? N-aş putea să fiu sigur, dar ştiu că toată vara l-a chinuit, să zicem aşa, cu gramatica.”
[…]
„Deci fratele meu a fost cu trei ani mai devreme la Sibiu., şi-a stat în gazdă, lângă Poşta centrală, prima casă, la două săsoaice care nu ştiau româneşte deloc. Una din ele chiar foarte amabilă… şi de-acolo a învăţat el nemţeşte. Vă spun aşa cum s-a desfăşurat în viaţă, el avea realmente un talent deosebit pentru limbi. Nu spun că atunci a învăţat perfect nemţeşte, dar astea au fost primele contacte cu limba germană, pentru că în Răşinari nu existau decât români. Nici ţiganii nu aveau voie să se stabilească în Răşinari. Stăteau acolo, la Prislop, li s-a făcut şi şcoală, însă nu aveau voie să se stabilească în sat. Deci asta a fost perioada aceea, primii ani, primul contact a lui cu altă cultură şi asta i-a plăcut enorm. În Sibiu cam jumătate din locuitori erau
saşi, erau şi unguri, însă mai puţini, iar acest amestec de civilizaţii i-a priit. A rămas pentru Sibiu cu o bună impresie, de oraş mai cosmopolit. Care a fost avantajul? Era biblioteca Brukenthal pe care a frecventat- o des, apoi Biblioteca Astra. Iniţial, după ce ne mutasem în Sibiu, cânta 2-3 ore la vioară, şi apoi niciodată n-a mai pus mâna pe ea. Cam de atunci a început să citească. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Şi-o fi dat seama că pe undeva n-o să ajungă prea departe cu muzica ori… Puteam eu să-mi dau seama? Noi aveam două intrări acasă, pe strada Tribunei 28, el se retrăgea în prima intrare unde era singur, şi acolo 2-3 ore exersa în fiecare zi.”[…] „În Sibiu mai era pe lângă Brukenthal, Astra şi o bibliotecă de unde puteai împrumuta foarte multe cărţi. Aceea a dispărut, îmi pare rău că nu-i mai ştiu numele. Apoi la liceu s-a împrietenit cu un domn Reisner şi cu el a început conversaţia în limba germană. Avea câţiva prieteni, printre care, îmi pare rău că nu l-am evocat, doctorul Dossios. După nume, sigur, de rezonanţă grecească, dar un tip foarte cultivat, l-am cunoscut şi eu. Se împrietenise cu el şi mergea foarte des la Spital unde acesta profesa, zis pe atunci dr. Preda.”
[ …]
„Voia să traducă din limba franceză, şi cred că pentru el a fost o perioadă destul de dificilă. Dificilă în ce sens? În sensul de a-şi perfecţiona limba franceză. Toată viaţa, el n-a ajuns să aibă accent într-adevăr franţuzesc. Vorbea ca o mitralieră, repede şi agitat, dar, ca tonalitate, avea deficienţe. Şi atunci a spus-o tot el: “Dacă nu pot vorbi ca francezii, măcar să scriu ca ei”. Ambiţia lui asta a fost, şi i-a reuşit excelent. Trebuie să recunoaştem că i-a reuşit perfect. Însă a fost o muncă teribilă, titanică,extraordinar de pretenţioasă, nuanţa cuvântului etc., el a spus: “Mă bat pentru o virgulă”. Şi a avut şi norocul, asta a povestit-o el, altfel n-aveam de unde să ştiu, că a cunoscut pe un inivid care era tot un mare stilist, un alchimist al limbii franceze, căruia i-a dat să citească o primă versiune din Tratat de descompunere. Cu acest individ se plimba noaptea prin cartierele “rău famate” şi auzeau femeile care îi abordau noaptea, şi prietenul lui le corecta, când făceau vreo greşeală gramaticală. Pe fratele meu acest lucru îl amuza teribil. S-au împrietenit
astfel, plimbându-se aproape noapte de noapte prin cartiere de felul acela. Şi aşa a prins toată fineţea şi, să spunem, exactitatea nuanţelor. El s-a încăpăţănat (cum spun răşinărenii) s-ajungă la performanţă, la limita asta absolută a limbii franceze. Au recunoscut- o chiar francezii, nu că-i vorba de fratele meu, că după Valery el e cel mai preţios în chestie de limbă.”
[…]
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda. Nu este nici un criteriu valabil în această lume şi nici un principiu consistent. Mă miră faptul că unii se mai preocupă de teoria cunoaşterii. Dacă aş fi sincer ar trebui să mărturisesc că mai puţin îmi pasă de relativitatea cunoaşterii noastre, căci lumea aceasta nu merită s-o cunoşti. Am adesea senzaţia unei cunoaşteri integrale care epuizează întreg conţinutul lumii, pentru ca altă dată să nu pricep nimic din tot ce se învârte în jurul meu. Simt un gust amar în mine, o amărăciune drăcească,bestială, când însăşi problema morţii îmi pare fadă. Pentru întâia oară îmi dau seama cât de greu de definit este această amărăciune. Poate şi din motivul că umblu după motive de ordin teoretic, atunci când ea izvorăşte dintr-o regiune eminamente preteoretică.
În acest moment nu cred în absolut nimic şi n-am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravă. Nu ştiu dacă sunt disperat, căci lipsa oricărei speranţe poate să fie şi altceva decât disperare. Nu m-ar putea supăra nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Şi când mă gândesc că acum se dechid flori şi cântă păsări! Cât de departe sunt toate!