ianuarie 2017 (nr. 52)

ianuabrie 2017

Note în calea uitării – Eugène Ionesco

Silviu Crăciunaș
ianuarie 2017

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În urmă cu ceva timp mi s-a cerut să pregătesc un material despre Eugen Ionescu, alias Eugène Ionesco, prilejuit de ziua de 26 noiembrie. Să vorbești despre omul și personalitatea lui Eugen Ionescu, ad líbitum, nu putea fi foarte greu. Viața sa, crezurile sale, sunt mai mult decât expuse publicului și în final nu aveam de făcut decât o însăilare adiacentă respectând cronologii și făcând trimiteri. Dar a avea curajul să-i analizezi, fie și tangențial, ca să nu zic superficial, opera nu putea fi pentru mine decât o aruncare în vid. Am început prin a căuta în bibliotecă volumul editat de Humanitas-ul grăbit al anului 1991. Spun grăbit în sens pur tehnologic, referindu-mă la prezentarea grafică a cărții de critică literară semnată de Eugen Ionescu în comparație cu grafica de astăzi practicată de editură. Este vorba de cartea NU, publicată pentru prima dată de editura Vremea în 1934.
Reluând mai vechile lecturi, adăugând și interviurile atât de ușor de accesat pe Internet, citind unele memorii ale celor care l-au cunoscut și propriile sale memorii, am ajuns la concluzia că ar trebui să mă rezum doar la a încerca să răspund la două întrebări:
– Cât de român este Eugen Ionescu?
– Cât de românească este opera sa?
Eugen Simion concentrează plastic aceste două întrebări în una singură:
Ce datorează Eugène Ionesco lui Eugen Ionescu? (Eugen Simion – Tânărul Eugen Ionescu, 2012)
Deși întrebările par cât se poate de simple, răspunsurile, chiar telegrafice, necesită o laborioasă argumentare. În realitate nu există două răspunsuri ci mai degrabă unul singur. Formarea ca om și scriitor a lui Eugen Ionescu este strâns legată de România, consacrarea sa nu ar fi fost însă posibilă decât în lumea liberă. Întâmplarea face ca aceasta să fi fost Franța. Argumentația este strâns legată de întâmplările din viața lui, începând chiar cu nașterea sa. Și viața lui este un cumul de întâmplări care, în final, l-au purtat spre fotoliul cu nr. 6 al Academiei Franceze.
S-a născut la 26 noiembrie 1909 din tată român, Eugen N. Ionescu, advocat, și mama Marie-Thérèse Ipcar, naționalitate franceză, pe jumătate româncă. Așadar, o primă întâmplare. Nou născutul are cetățenie română dar în genele sale se înfrățiseră două moșteniri culturale distincte. La 2 ani, în 1911, familia decide să se stabilească pentru un timp în Franța, unde tatăl dorea să-și continue studiile în drept. După doar cinci ani, în 1916, tatăl părăsește brusc familia revenind în România. Fără să mai dea vreun semn de viață, este considerat mort în război. Tatăl român îl abandonează pe viitorul scriitor poporului francez lipsindu-l de o posibilă formare în spiritul românismului, înțelegând prin acest termen limbă, cultură și datini, copilul fiind complet angajat în inițierea și dezvoltarea laturii franțuzești a caracterului său. Este a doua întâmplare și prima de care copilul este conștient. În paradisul pastoral din satul La Chapelle-Anthenaise, Eugen Ionescu își formează primii piloni ai personalității sale. Până în 1922 Eugen Ionescu nu are nici un motiv să se mai considere român sau să-și dorească să revadă țara natală. În mod regulat, în fiecare joi, copilul Eugen Ionescu era prezent la teatrul de păpuși din grădinile Luxembourg. Cu excepția lui, toți copii râdeau cu poftă. Acest fapt i-a dat de gândit mamei sale, care se gândea dacă nu cumva copilul ei nu era capabil să înțeleagă. În fapt, Eugen Ionescu era atât de fermecat de ceea ce vedea încât pierdea conținutul hilar reflectând adânc asupra formei. Este o altă întâmplare care v-a rămâne latentă în memoria sa.
Răsărind de nicăieri, tatăl obține custodia copiilor și Eugen Ionescu este nevoit să-și părăsească mama naturală pentru a se integra la 13 ani, ex abrupto, împreună cu sora sa, Marilina, într-o familie formată dintr-un tată autoritar și o mamă vitregă neprietenoasă. Este prima întâmplare care scoate la lumină și permite dezvoltarea laturii agresive a copilului aflat în pragul adolescenței. Pe de altă parte apare și sindromul de respingere a unei realități, de căutare a unei alternative a acesteia. În acest mod se explică faptul că România devine pentru el un tărâm de exil, iar Franța devine țara pe care va trebui să o reprimească. În același timp, va accepta că acest țel este unul îndepărtat și că va trebui să dubleze propriul obiectiv cu un altul, local și temporal, anume să reușească și în România. Pentru simplu motiv că prin caracterul său moștenit atât pe linie maternă cât și paternă, nu putea accepta înfrângerea. Devoțiunea pentru ceea ce făcea era în fapt asemenea devoțiunii pe care o văzuse la mama sa pentru copii – aceasta vine în București pentru a fi aproape de familie -, iar spiritul de luptător, ca să nu spunem de răzvrătit, își găsea rădăcinile în agresivitatea tatălui. De altfel după o ceartă cu tatăl său și aproape alungat de mama vitregă se refugiază la mama naturală în 1926.
Elev la Liceul Sf. Sava se află mereu în conflict cu profesorii, ceea ce explică de ce cariera didactică nu i s-a părut atractivă, ea fiind practicată sporadic și pentru scurt timp. După o notă a unui coleg, Eugen Vidrașcu, îi răspunde unui profesor – Ion Botea profesor de fizică-chimie – care îl șicana pentru se pare nopțile nedormite care îl făceau neabordabil la ore. Întrebat de profesor ce studiase toată noaptea, îi răspunde:Balzac a studiat sufletul uman normal, Proust și Dostoievski sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat parcurgând lupanarele și luând interviuri femeilor depravate. Dat afară din liceu, este nevoit să-și treacă bacalaureatul la Craiova în 1929, după care se înscrie la Universitatea din București pentru a studia Literatura franceză. Este deci clară orientarea tânărului Eugen Ionescu pentru literatură și, așa cum vom vedea mai târziu, nu a neglijat deloc literatura română și urmărește cu mult interes activitatea literară contemporană. Așadar, unele din propriile sale afirmații, inclusiv că ura literatura română, nu se susțin fiind componente ale războiului personal pe care îl avea cu țara care l-a smuls din paradisul său francez.
În 1928 debutează cu poezie în revista „Bilete de papagal“ a lui Tudor Arghezi, cu care va colabora până în 1931. Fapt ce nu îl va împiedica să analizeze fără menajamente scrierea lui Arghezi. În 1933 devine licențiat al Universității din București, având deja publicate studii critice în diverse reviste.
Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitați, înființat de Dimitrie Gusti în 1934, îi cuprinde pe Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comărnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu. Eugen Ionescu înaintează comitetului manuscrisul lucrării sale intitulată: NU. Cartea are două părți. O primă parte conține note critice privind operele a trei dintre cei mai apreciați scriitori ai vremii: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu și o a doua parte, un amalgam de teorie și note personale, care este intitulată Fals itinerar critic. Dacă prima parte este în fapt un atelier de lucru în care autorii, dar mai ales criticii scrierilor acestora sunt atent și virulent dezasamblați până la negarea valorii lor, a doua parte reprezintă modelul conceptual pe care prima parte îl generează în mod firesc. De fapt teoretizarea de care avea nevoie pentru a putea realiza ceea ce autorul sugerează: o critică veridică lipsită de sentimentalisme, dar și cauzele care împiedică manifestarea unei critici juste în spațiul literar al României. Redăm textul scurt dedicat de George Călinescu autorului în Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent, 1941:
A opus celei mai bune literaturi actuale, într-o carte ștrengărească, un formidabil Nu. Fapta a scandalizat. În realitate autorul nu se dovedea chiar așa de negativ și-și permitea doar câteva obiecții ce prevesteau un talent de polemist cu frază alertă, franțuzească.
George Călinescu, el însuși obiectul unui studiu critic nu foarte pozitiv al tânărului Eugen Ionescu, este lapidar și blând. În realitate, scandalul a fost o furtună din care comitetul, a ieșit subțiat prin demisia lui Tudor Vianu. Pentru a înțelege lucrurile, se cuvine să punctăm unele repere din această lucrare prin care comitetul a fost supus unei dificile alegeri.
Vom puncta câteva din așa zisele năzdrăvănii ale autorului.
Chiar titlul primei părți, Eu, Tudor Arghezi, Ion Barbu și Camil Petrescu poate fi considerat o inabilitate voită pe care cu greu nu o pui pe seama orgoliului.
Scrierea dedicată lui Tudor Arghezi (apărută în Vremea, martie 1932), prima din carte, are 6 capitole și un apendice. Debutează cu un virulent atac adresat criticilor care au analizat opera argheziană, amestecând notele de critică cu bârfa rezultată din amiciții. Executații de vază, pe lângă mulți alții, sunt Eugen Lovinescu – lipsă de siguranță, impersonalitate, frică, criticul care-și însușește judecățile literare ale confraților – și Șerban Cioculescu – adorator suav și tandru, iubindu-l ca pe o amantă, interpretându-l și apărându-l ca o tigroaică, ori de câte ori cineva îi scarmănă idolul sau numai se uită urât. Dragostea este împărtășită: d. Arghezi îl cheamă acasă. Îi trimite comisionari. Vrea să-I vorbească. S-au văzut ieri, nu s-au văzut azi, au să se vadă mâine.
În capitolul Duhovnicească despică poemul lui Arghezi sub o formă care, cred eu, este o primă cochetărie a lui Eugen Ionescu cu noțiunea de absurd. La fel ca mai târziu când folosește clișee, aici sugerează prezența acestora. Vorbește și de reluarea unei idei fără gradare și fără varietate, dimpotrivă diminuată și diluată, așa cum și el o va face în piesele sale, dar țintind burlescul.
În ultimul capitol dedicat lui Tudor Arghezi, Recapitulări, precizări, concluzii încearcă să explice metoda și să justifice de ce a ales să facă și critica criticii literare. Un motiv de nemulțumire ar putea fi și următorul pasaj:
Opera de artă este, prin esență, emoție, condiția ei principală de existență. Dar emoția este numai a operei de artă, nu a criticului, care nu este un lector obișnuit. Desigur că nici inima criticului nu este de piatră, dar există emoții nepermise, precum, de pildă, vițelismul la poarta de aur fals a literaturii proaste.

Românul este, de altfel, leneș în viața de toate zilele, liric în poezie, tembel în politică și impresionist în critica literară.
În legătură cu ultima afirmație aș puncta că prima parte, Românul este, de altfel, leneș în viața de toate zilele, nu este decât o afirmație pe care autorul a simțit probabil nevoia să o scrie pentru a sublinia ceea ce de fapt dorea să sublinieze, contextual, la adresa ”poporului literar”. În plus, profită și pentru a arunca o săgeată otrăvită spre atitudinea politică a tatălui său, un adept al servilismului față de cine este la putere.
În partea închinată lui Ion Barbu, spiritul critic al autorului se moaie, transformându-se deseori în consemnări de jurnal în care aproape se jeluiește privind dintr-o prismă neutră demersul critic inițiat, demers aflat într-o echilibristică periculoasă. Și face acest lucru și din punct de vedere moral. Câteva mostre din textul jurnalului:
Studiul despre Arghezi a fost scris cu mai multă convingere decât acesta. Nu-mi vine să cred. Să fie posibil să fiu convins de lucrurile pe care le afirm? Însă, în clipa în care am început să scriu studiul atât de vehement, atât de sigur în ton, atât de integral și de intransigent negativ, poeziile lui Arghezi au reînceput să-mi pară neînchipuit de frumoase. Dar nu se mai putea face nimic, scrisesem jumătate din studiu. Studiul despre Ion Barbu îl scriu în același spirit tactic: să fac zgomot.

Adevărul este un cuvânt care nu există în dicționarul conștiinței mele. Scopul meu? Să nu fie oare decât succesul – pe care totuși îl disprețuiesc, dar care mă îngrașă?
La arzătoarea dorință a lui Eugen Ionescu de a străluci în contextul culturii europene, faptul de a fi chiar cel mai mare critic literar român era complet insuficient având în vedere proiecția pe care el o considera că o are cultura română în contextul european. Este semnificativă remarca legată de un text extras din romanul Contrapunct al lui Aldous Huxley în care românii sunt alăturați letonilor, laponilor, nicidecum nemților, francezilor.
Să fii cel mai mare critic român! – aceasta înseamnă încă să fii o rudă săracă a intelectualității europene.
Și, voit sarcastic, scrie:
Am să mor, fără să fi jucat un rol pe scena europeană, care se va prăbuși fără ajutorul meu!
Textul dedicat lui Camil Petrescu, mai precis romanului Patul lui Procust, este din nou plin de vervă și conține pe lângă critica vehementă a scrierii și povestea de culise a publicării, mai precis a ne-publicării, studiului critic. Practic, în capitolul Mult zgomot pentru nimic, autorul demască încrengătura de interese și influențe din spațiul literar, demascând, pas cu pas, cum i s-au închis toate porțile marilor reviste. Până și Liviu Rebreanu nu îndrăznește, deși dorește, să publice acest studiu fără acordul lui Camil Petrescu care desigur nu va fi acordat. Plimbat de colo colo, studiul ajunge să fie cunoscut de către întreg spectrul literar, mai mult decât atât, savurat pentru spiritual critic ascuțit, dar perpetuum nepublicat.
Chiar și Mircea Eliade, considerat părintele său spiritual, este oscilant în ceea ce îl privește. Și acest lucru nu poate fi pus doar pe seama studiul critic dublu aplicat romanului Maitreyi, în Identitatea contrariilor. Poate acest studiu ar trebui luat și ca o încercare de a îndulci duritatea tripticului din prima parte. Un fel de a spune:Vedeți, nu mă luați prea în serios. Pe baza aceluiași material literar pot fie ridica în slăvi opera fie să o desființez.
Având în vedere toate aceste considerente, ne putem întreba cum de, în final, cartea NU prezentată de Eugen Ionescu a fost premiată de comitet și în final publicată. Răspunsul ni-l dă raportul justificativ publicat de Mircea Vulcănescu în Familia (seria III, an I, nr.5-6, septembrie-octombrie 1934, p. 94-101). Pe lângă considerațiile privind valoarea demersului critic ca formă și a talentului de netăgăduit al autorului, comitetul recunoaște că Eugen Ionescu i-a pus pe membrii comitetului în fața unui paradox.
1. premiind lucrarea, membrii juriului, în parte actori ai studiului, și-ar fi dat singuri un vot de blam recunoscând exactitatea tezelor formulate și nu tocmai măgulitoare pentru ei;
2. respingând lucrarea pe motivul că tezele sunt false, ar confirma de fapt că tezele sale despre critica românească sunt justificate.
Deci, am putea spune că Eugen Ionescu a trișat lansând prin această carte o monedă care avea pe ambele fețe pajura. Deși acordarea premiului ar fi trebuit să-l transforme pe Eugen Ionescu într-un învingător, în realitate lucrurile stau exact invers. Fundația pentru Literatură și Artă – Regele Carol II unde trebuiau să fie publicate cărțile premiate, refuză publicarea cărții prin împotrivirea directorului editurii Al. Rosetti. Această nouă întâmplare complexă, practic îi retează lui Eugen Ionescu orice acces viitor spre presa literară semnificativă a vremii. Cum spune George Călinescu în 1941: E de mirare că acest tânăr a dispărut din publicistică. Nu prea este de mirare și George Călinescu știa bine acest lucru. Un tânăr ce nu de mult își luase licența era în război total cu greii literaturii. Altfel spus, după ce tatăl său l-a abandonat poporului francez, acum literații români de marcă îl abandonează literaturii franceze.
El ajunge să mulțumească – testamentul publicat în Le Figaro Litteraire, 29 martie 1994 – tuturor celor care i-au făcut rău pentru că l-au împins să reușească în viață. Adevărat o pomenește pe mama sa vitregă, Lola, face trimitere la dascălii Liceului Sf. Sava, dar sigur sub acoperirea lui tuturor sunt și actorii spațiului literar. Să ne mai mirăm atunci, de unde atâta înverșunare la fiica sa, Marie-France, de a refuza ideea că tatăl ei este de fapt și scriitor român. Să privească cu nedumerire și rezervă numirea sa ca academician, dacă nu cumva chiar cu reproș. Dacă ești membru al Academiei Franceze, la ce bun să fii academician român?
Eugen Ionescu va acționa în consecință. Părăsește catedra, intră în minister și obține o bursă în Franța pentru a trece un doctorat cu teza: Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză, fapt petrecut în 1938. Nu se poate spune că devine din acest moment mai francez decât român, deoarece, în pragul izbucnirii războiului, într-un spirit patriotic, notează:Mă-ntorc în Bucureşti, curând. Va fi, cred, nevoie să fiu acolo.
În 1942 se întoarce în Franța trimis de către Mihai Antonescu ca atașat cultural pe lângă guvernul marionetă de la Vichy. Nu va mai reveni în țară. În 1947 este condamnat în România la 5 ani închisoare, sentință anulată în 1963. Nu vom insista asupra detaliilor, dar era vorba de atitudine dușmănoasă, denigratoare prin care aducea ofensă armatei române și statului. În formularea sentinței avem următoarea caracterizare: Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat şi dezechilibrat, …
Este oare greșit să spunem că toate întâmplările prin care Eugen Ionescu a ajuns, fie ca destin, fie împins de propriile alegeri, întâmplări la care societatea românească a reacționat printr-un la fel de NU ca propriul său demers literar, l-au împins spre punerea sub semnul întrebării a autodefinirii sale ca actor al literaturii românești sau ca cetățean român?
Așadar, un singur răspuns la cele două întrebări. Eugène Ionesco este un scriitor francez de origine română care s-a format ca om și scriitor în România sub numele Eugen Ionescu și care, dacă ar fi rămas în România, probabil nu ar mai fi devenit nicicând părintele teatrului absurdului.

ianuabrie 2017