interviu 2016

interviu p0

interviu p1 interviu p2 interviu p3
Marian Ilea Nicolae Breban Augustin Buzura

Marian Ilea

Marian Ilea: Domnule Nicolae Breban, domnule Augustin Buzura, cred că oriunde v-ați afla, aveți în memorie un loc drag, o amintire legată de Baia Mare.

Nicolae Breban: Eu m-am născut în acest oraș, dar foarte curând, pe când aveam eu doi ani, prin ‚36, tatăl meu care pe-atunci fusese funcționar la episcopie, a fost numit preot paroh în comuna Recea, unde în‚ 40 a fost arestat de unguri. Deci amintirile mele sunt legate de această comună; și în‚ 40 am fugit, tatăl meu era arestat la Oradea, cu mama pe grabă prin Turda, pe Dealul Feleacului, unde am văzut pentru prima oară un ofițer român, avea o rozetă cu steagul românesc și mi s-au umplut ochii de lacrimi, un fel de patriotism instinctiv – nu știu cum de-a apărut. Am dormit noaptea la Turda în casa unui evreu, iar a doua zi am ajuns la Lugoj, unde tatăl meu, care a fugit din închisoare de la Oradea, s-a întâlnit cu mama la Turda și a ajuns preot funcționar la episcopia greco-catolică din Lugoj, unde mi-am făcut școala primară și liceul. Memoria… toți acei ani ai copilăriei și-ai adolescenței, și-ai postadolescenței… au rămas în zona aceasta a Recei și Ardealului, a țăranului, a figurilor de țărănci, a animalelor de-acolo; tata avea un cal, Luisa, avea 7 vaci… țin minte că aveam poze de-atunci când tata m-a urcat pe cal; mergeam cu sluga noastră… Ionuț îl chema… la adăpatul vacilor… Au rămas aceste amintiri încărcate de o imensă emoție și un anumit halou de mistere. Pentru mine era acest Ardeal… pierdut și extrem de interesant… pe care l-am revăzut, când m-am reîntors cu mama în satul Recea acum vreo 10 ani.

Augustin Buzura: M-am întrebat și eu care a fost prima amintire și mi-aduc aminte extraordinar de clar: tata lucra la Dealul Crucii, s-a întors, făcea naveta… venea acasă o dată sau de două ori pe săptămână, și-i spune mamei: „A-nceput războiul, Baia Mare s-a umplut de cehi”… era ocuparea Cehoslovaciei de către nemți – asta a fost prima amintire. După aceea, următoarea, foarte brutală și foarte dură… când am fugit cu toată familia în pădure – se retrăgeau ungurii, bandele foarte violente… – am rămas acolo, ne concentram cu toții în jurul unui aparat cu galenă, și eu am făcut multe aparate cu galenă în copilăria mea, și după aceea am venit acasă… se auzea, din cât au priceput țăranii cu care eram, că vin românii. Când am ajuns acasă, tocmai veniseră rușii, au ocupat toată valea, toate dealurile; mi-aduc foarte bine aminte… primul care a intrat în casă avea un automat cu care a făcut țăndări toate icoanele mamei la primul foc, după care… au venit și alții: atârnau strugurii din via din fața casei, i-au pus într-un ciubăr în care mama spăla haine și au dansat pe strugurii respectivi de-au făcut un suc și-au aruncat niște spirt pe mustul acela de struguri… asta a fost prima amintire, și cea mai dură… Restul a fost muncă… era un sat… nu foarte bogat… trebuia de mic să grijești vitele, plecam… nu știam bine care erau vitele mele. Pe urmă am avut o întâmplare absolut fenomenală care mi-a schimbat într-un fel foarte mult modul de-a înțelege: în spatele casei noastre era casa preotului, era un preot cu totul și cu totul neobișnuit, făcea slujba și la ortodocși, și la catolici, îl acceptau ambele culte pentru că era un om de mare clasă; au venit rușii aceia și, în aceleași împrejurări, l-au pus în spatele șurii să-l împuște, și el, săracu’, stătea cu pletele, cu barba-n vânt, era așa… speriat… și atunci a apărut un tip care a vorbit rusește cu ei și i-a lămurit să nu-l împuște. Din clipa aceea, preotul l-a ținut pe omul respectiv la el în gazdă, nu a mai plecat cât a trăit preotul, și mult după aia… și el venea, cum stătea foarte aproape, să-mi predea cursuri de franceză, de italiană, de astronomie, de botanică… Anii respectivi i-am petrecut cu el făcând insectare; noaptea mă chema să vedem stelele. Era un om absolut formidabil, n-am înțeles niciodată, nu spunea nimănui de unde vine și unde pleacă și după foarte mulți ani, eu eram deja învățător pe Valea Neagră, aici lângă Firiza, a venit, m-a găsit acolo, vindea pe-atunci Biblii și ochelari, a venit la mine și și-a reluat lecția de franceză exact de unde a lăsat-o…

Marian Ilea: Sunt momente, cred, ale prozatorilor puternici care adună zi de zi, vreme de ani de zile, tot felul de fraze, de ici, de colo, fraze auzite-n metrou, fraze auzite la bistrou, fraze auzite-n tramvai, o înjurătură auzită pe nu știu unde… la un moment dat există un anume cumul mental care, până ajunge să se topească în diverse personaje, trece printr-o retortă a propriei personalități. Oare așa se-ntâmplă?

Nicolae Breban: Nu, nu. În cazul meu se-ntâmplă cu totul altfel. De altfel, eu am o mai veche propunere de categorisire a creatorilor; eu spun că există scriitori care reflectă, cum ați spus dvs. existența, modificând-o într-un fel sau altul, sau care, dacă vreți, într-o formă mai înaltă, transfigurează datele realului. Dar există o a doua categorie, la care mă înscriu eu și din care mi-am ales maeștrii, care constatând ce se-ntâmplă-n jurul lor în realitate, sunt nemulțumiți de ce li se oferă, fac ceea ce se numește tabula rasa, adică dau la o parte de pe masa realității toate obiectele și ființele pe care le cunosc și proiectează pe această masă… a realului, propriile lor fantasme. Din prima categorie fac parte scriitorii excelenți, naturaliști, descriptivi, interesanți, mari maeștri, care, după cum spuneam eu, … inclusiv poeții care transfigurează datele realului. Din a doua categorie fac parte marii zănateci începand cu Cervantes, cu Shakespeare, o parte din marile sale creații, și maestrul meu Dostoievski; eu am procedat cam la fel, am proiectat pe o masă nevăzută o realitate… inventată de mine… și ca urmare, romanele mele sunt fiction… ficțiune. Şi… foarte rapid eu m-am debarasat de elementele biografice, ele se găsesc în primul meu roman Francesca, și, în colocviile romanului pe care le-am organizat eu, am propus ca un barem al profesionalismului în proză, un roman, Eliberarea de biografii, pentru că în literatura română, o literatură tânără în conceptul european, chiar marii scriitori, până la Marin Preda, sunt înfeudați biograficului, se desprind greu de biografic; ori eu cred că un scriitor este cu adevărat profesionist atunci când se rupe… după ce aruncă în primele cărți elementele biograficului… mă rog… aranjate într-un fel sau altul, și după aceea proiectează lumea ficțională și… cei mari, Marcel Proust, Joyce, Faulkner, Thomas Mann, maeștrii secolului XX ai romanului, fac în acest fel, adică propunînd ei o altă realitate, un alt real.

Augustin Buzura: Ceea ce spuneați dvs. este valabil cînd construiești un personaj, restul e ficțiune, de fapt toate subiectele romanului, de când există roman, sunt cam aceleași, temele sunt cam aceleași, dar fiecare dă culoarea epocii, culoarea filosofiei în care crede; iar restul… aceste mici amănunte pe care le vezi construiesc un personaj, poți să-l construiești în multe feluri, și adăugând aceste amănunte, și mergând de la tipurile temperamentale. Eu, fiind de formație științifică, îmi plăcea să merg pe tipuri temperamentale, pe structuri care să meargă în logica structurii; cum zicea Cehov: dacă pui pe masă un pistol, până la sfârșitul piesei trebuie să tragi cu el – ori dacă eu construiam un temperament, să spunem isteric, trebuia să procedez într-un anume fel ca să-și păstreze structura. Mă rog… sunt amănunte…

Marian Ilea: Există o desprindere de lumea pe care o propune, ficțională, în momentul în care un scriitor își termină o carte? Şi dacă da, credeți că memoria unui scriitor poate să semene cu memoria unui computer, apeși pe un buton și ai șters după ce ai terminat cartea?

Nicolae Breban: Nu, nu… apropierea creierului de mașini s-a mai făcut și în secolul XVIII, când creierul a fost comparat cu o mașină, astăzi creierul este comparat cu computerul, deci tot un fel de mașină, ceva mai complicată; creierul are alte legi, mai ales creierul creatorului; creierul creatorului este un creier special.

Marian Ilea: Cum l-ați putea defini… prezenta, de fapt?

Nicolae Breban: Vă spuneam mai înainte… nemulțumit de lumea reală, de structurile lumii reale, el propune o altă structurare, alte simboluri, alte idei, și pentru asta creează alte personaje. Romancierul este un nemulțumit, e un anarhist al lumii reale, și el propune o altă ordine a lumii, și această ordine se cheamă: Ion de Rebreanu, Moromeții lui Preda, Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, Ulise de Joyce, propune o lume, nu ideală, o lume posibilă încărcată, însă, de mari simboluri; propune o schematizare a existenței, o reorganizare a existenței în forme schematice, însă cu o mare capacitate de a încălca această schemă de elemente de natură reală, psihologică, încât cititorul inteligent și atent constată sub ochii săi, în cartea respectivă, o altă lume, care seamănă ciudat, fantastic cu lumea sa, însă încărcată de simboluri și de sinteză.

Augustin Buzura: Sentimentul meu după ce terminam o carte era de gară părăsită, de sfârșit de lume, de viață, nu mai aveam puterea decât să mă repet, și în aceste împrejurări, plecam aiurea prin țară, citeam enorm, ascultam foarte multă muzică, dar, din păcate, ceea ce scriam semăna foarte mult cu ce-am scris înainte, și asta, după ceva timp mă exaspera și le aruncam; deci cred că am aruncat mult mai multe hârtii decât am tipărit, pentru că erau atât de bine fixate toate schemele astea mental, încât nu puteam să nu le repet. Dar erau și zile foarte urâte, nu-mi place să mi le amintesc, atunci copiam cărți, căutam prin diverse studii, citeam la exasperare din zona psihologiei, psihiatriei, psihopharmatologiei; după aceea intram în normal.

Marian Ilea: Am întrebat pentru că, pe de o parte, exista o cotă de risc, la un moment dat, ca un mare scriitor ajuns în manuale să intre ca material la un examen de bacalaureat, de exemplu Animale bolnave sau Vocile nopții, copiii ăia să obțină câte-un 4 și să-l înjure pe Breban sau pe Buzura că, din cauza lui, n-au obținut examenul de bacalaureat; iar pe fondul ăsta aș fi curios să știu dacă v-ați gândit vreodată: dacă Nicolae Breban, acum, ar da bacalaureatul din Animale bolnave sau Augustin Buzura din Vocile nopții ar face față examenului de bacalaureat, în raport cu profesorii pe care-i avem?

Nicolae Breban: Depinde de profesor, eu am căzut de exemplu la Medicină, în 1954… Un văr de-al meu, care era medic, mi-a pus o pilă la un mare profesor, un ortoped la Clinica din Cluj, și am căzut la examen; m-a chemat și mi-a spus: „Dragul meu, la ortopedie ai luat foarte bine, iar la limba română foarte prost. De ce voi nu citiți literatură?” Greșeala mea a fost că, în loc să tratez tema la limba română după manual, eu am tratat-o de capul meu, încărcată cu multe elemente noi, încărcate de erudiție, ori cel care a corectat cele vreo 2000 de lucrări, în loc să mă încadreze în programă, m-a aruncat. Depinde de ce examinator ai în față; dacă ești viclean, îi spui ce vrea să audă, dacă ai noroc să găsești o personalitate, atunci îi spui ce crezi. Şi asta s-a-ntâmplat și-n liceu, am avut un singur profesor de limba română, Nicolae L., care m-a ajutat într-adevar să-nțeleg ce-nseamnă tipologia, cum se face un personaj, pe Odiseea lui Homer, mi-a arătat cum face Homer, cum portretizeaza el. Deci depinde foarte mult și de profesor.

Marian Ilea: Ați lua bacalaureatul, domnule Buzura, cu un subiect din Vocile Nopții?

Augustin Buzura: Dacă ar fi în clipa de față, nu; dacă aș avea posibilitatea să citesc, să mă pregătesc, dar nu cu foarte mare notă. Nu din motiv că ar fi foarte complicat romanul, ci din motiv că fiecare carte care e citită presupune un alt mod de a o gândi și nu cred că există cititor care să se citească și să moară de fericire după ce a terminat cartea de citit. Întotdeauna cartea cea mai bună este cea care urmează, și asta nu este o vorbă-n vânt, este o foarte mare tristețe.

Marian Ilea: Am avut o experiență extraordinar de interesantă, apropo de a citi în corectură: Desiștea se culegea la Bacău și abunda de arhaisme transilvănene, și cartea culeasă la Bacău avea arhaisme moldovenești, și am făcut corectura de 7 ori până când, pe riscul ălora de la Bacău am zis: „Domnilor, voi răspundeți, dați-i drumul la carte”; e singura carte pe care am citit-o de 7 ori și nu mai vreau să aud de ea.

Augustin Buzura: La mine era discuția cu cenzura – erau foarte multe tehnici de a scăpa de ei, scriai deasupra același cuvânt, scriai fraze întregi ca să ți le scoată și să rămână ce-ți trebuie… era ca-n neurologia din tinerețea noastră… se numea dominanta Chomsky, deci un focar mai puternic de excitație inhibă pe altul mai slab de excitație. Era foarte greu când terminai, dacă nu știai unde ai mai pus o repetiție, dacă nu ai făcut o groază de repetiții, dacă frazele pe care le-ai șters și le-ai scris deasupra nu le-ai schimbat locul, era un război cumplit și erai mai mult confuz după ce terminai, pentru că nu aveai curajul să recitești.

Marian Ilea: Erau în satele din Maramureș, de fapt din Transilvania, cam în fiecare sat, doi-trei foarte buni povestitori țărani care se adunau pe bănci, la drumul țării – în jurul lor roiau oamenii, și ăia tot povesteau. Erau oamenii ăia scriitori în stare embrionară, erau așa-numiții „povestași” ai literaturii sud-americane sau puteau să fie la un moment dat un foarte bun material pentru un potențial scriitor?

Nicolae Breban: Nu, nu are nici o legătură. E cazul multor români inteligenți care, vorbind excelent, cred că ar fi buni scriitori, de obicei scriu foarte prost oamenii ăștia, iar bunii scriitori se exprimă prost însă sunt foarte bogați în culoare când scriu. Oralitatea n-are legătură cu scrisul, de aceea poporul român, care numără mii și mii de povestitori, la mese, are puțini romancieri, capabili să scrie cursiv, colorat, dar să construiască, pentru că romanul este o formă a construcției.

Augustin Buzura: Romanul înseamnă personaj și construcție.

Marian Ilea: În memoria dvs. pasivă, există astfel de oameni, v-au marcat? Pe dvs. de exemplu – la Recea; se vorbește foarte frumos de dvs., de familia dvs., și despre încă o familie care a reușit să împroprietărească o serie de țărani care or plătit când or avut, ori familia respectivă așa a rămas în memoria pasivă a locului. Dvs. ați rămas cu niște figuri, nu neapărat de țărani?…

Nicolae Breban: Faptul că tatăl meu a fost arestat, că nu a plecat cu administrația, că a rămas cu țăranii, că a slujit în biserică… și asta a rămas, pentru că acum 10-15 ani, când m-am întors cu mama cu mașina… încă venea lumea să plângă: „doamna preoteasă, bine că v-ați întors”; apoi există un țăran Bud, unul din băieții primarului Bud, cu care tatăl meu a făcut o horincie-n sat, care m-a căutat acum vreo 20 de ani în tot Bucureștiul, să afle unde stă domnul Breban, a aflat unde sunt și mi-a lăsat sub ușă o scrisoare: „Domnule Breban, vă rog veniți la noi la Recea, vă așteptăm” – deci iată cum rămâne o amintire după zeci de ani, după decenii, înscrisă-n mintea și mentalul oamenilor dintr-un sat mic ca Recea.

Augustin Buzura: Eu am fost marcat și de unii, și de alții; aveam un vecin, de pildă, care mi-a explicat pentru prima dată, cum se ducea cu arcanul la oaste, pentru că eu aveam cu totul și cu totul altă impresie, se punea mâncare, băutură pe masă în mijlocul satului sau la biserică, unde se adunau doritorii, în jurul mesei erau funii pe țăruși și o funie care înconjura masa… se băgau pe sub funie să fure… beau, mâncau, se strângea funia și care era prins în funie, era dus la oaste. Era o chestie pe care nu mi-aș fi putut-o imagina. Deci sunt povești care rămân; alte povești cu luptele acelea cumplite cu partizani; eu am umblat foarte mult și-n Apuseni, și-n Făgăraș pe urmele lor, și v-aș putea povesti zile-ntregi ce am aflat de la acei țărani. Ce să zic, depinde ce cauți.

Marian Ilea: V-ați luptat cu cenzura de tip comunist, acum, dacă ar trebui să caracterizați și cenzura asta de factură economică sau de economie de piață, dacă le-ați pune pe un cântar, care ar fi segmentul pozitiv și care ar fi negativ al celor două tipuri de cenzură? Vine editorul și-ți zice: cartea ta este de 600 de pagini, fă-mi-o de 300. O faci sau nu?

Nicolae Breban: Asta o face orice editor, capitalist sau comunist. Aici, în România, editorul comunist avea principii ideologice, celălalt vrea să taie când ești necunoscut – eu, ca scriitor, eram necunoscut la Paris… editorul vrea să propună o carte scurtă și dacă, după aceea, ai succes, atunci se publică cât ai scris. Nu există criterii clare de diferențiere, amândoi sunt niște ticăloși, editorii, sau amândoi pot fi generoși, minunați. E o tragedie întreagă ce se-ntâmplă în țările apusene cu tinerii scriitori care publică lucruri cu care se prostituează. Noi, generația noastră, a fost la fel împinsă spre prostituție; primul meu roman, știind că eu am făcut un pariu enorm, am refuzat să public nuvele, și am vrut să public roman… atunci am făcut un pariu absurd, am făcut exact romanul la care se așteptau comuniștii de la un tânăr necunoscut; prietenul meu Matei Călinescu mi-a spus că o să fie sau o porcărie, sau n-o să apară. A apărut și am primit și Premiul Academiei.

Augustin Buzura: Cenzurile astea sunt de multe feluri și depinde foarte mult și de notorietatea omului, dacă e un om care a dovedit că vinde cartea, ți-o publică oricât ai scrie. Mai greu este pentru cei care încep și care sunt necunoscuți, și aici depinde de felul și de inteligența editorului, dar mai mult decât de acesta, depinde de ceea ce sunt astăzi aceste sisteme fantastice de promovare.

Marian Ilea: În încheiere, am să vă întreb ce înseam- nă pentru dumneavoastră Maramureșul?

Nicolae Breban: Pentru mine Maramureșul și orașul Baia Mare înseamnă posibilitatea de a fi. A fost o combinație de loc și cei doi parteneri, un tânăr preot din Cicârlău și o sârboaică din sudul Banatului Sârbesc; deci această ocazie, când am văzut eu lumina zilei…și pot să spun că eu sunt bucuros că m-am născut și sunt uimit când văd atâția intelectuali și oameni care regretă că s-au născut. Sunt mulțumit cu existența pe care o am, și accept că m-am născut aici din combinația a două etnii… Nichita Stănescu regreta că nu s-a născut în Rusia, el a știut că rușii nu au un poet atât de mare cum este el; a spus:
Dragul meu, noi nu eram posibili decât aici, în acest sol, la întâlnirea între doi parteneri”; în cazul lui o rusoaică și un ploieștean, în cazul meu o nemțoaică și un ardelean din Maramureș.

Augustin Buzura: Pentru mine înseamnă totul, dacă aici te-ai născut, planetele aici s-au încrucișat asupra ta, exiști cu pattern-ul pe care ți l-a dat zona în care te-ai născut; dacă mergi pe psiho-geografie, aici este zona vulcanică, deci oameni buni, generoși, calzi, și de aici toate celelalte care decurg; poate c-ar trebui să-ți pot spune vorbe frumoase pe care nu le spun, ar trebui să spun o sumedenie de întâmplări pe care nu le spun, o sumedenie de lecții pe care le-am învățat aici și nu-și au rostul – deci este matricea ta spirituală și biologică.

◊◊◊

Angela Bradsou în dialog cu Monica Săvulescu-Voudouri

MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI, născută în 1942 în România, trăieşte din 1985 în Olanda
şi în Grecia. Îşi face studiile la Liceul teoretic din Cluj şi Oradea. Absolventă a facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. În 1974 îşi susţine doctoratul în filozofie (Universitatea Bucureşti). În ultimii douăzeci de ani a lucrat ca sociolog în centre europene de cercetare, specializate în socio-psihologia
imigraţiei. Prozatoare, eseistă, poetă, traducătoare (din literatura olandeză), a cărei creaţie a trecut graniţele limbii române. O parte din cărţile ei au fost traduse în olandeză, greacă, franceză etc.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Olanda, Belgia. Preşedinte al Societăţii Culturale Balcania Contemporană
Picture 33

 

O întâlnire cu Monica Voudouri este întotdeauna o plăcere, o delectare: are talentul de a te „ duce” în timpuri şi locuri în care ea a fost, tu nu, dar care, acum, când ţi le prezintă ea, îşi sunt foarte apropiate, cunoscute. Limbajul ei elevat este de o simplitate şi ο expresivitate uimitoare. Şi mă întreb, din nou, de unde i „se trage” uşurinţa folosirii cuvintelor. Îmi place să cred că este o fericită îmbinare a culturii trainice în limba româna, strunită de exerciţiul îndelungat în austera limbă olandeză şi de engleza știinţifică, dar încoronată de importantele ei contacte formative cu cultura greacă. Am multe întrebări pe care aş vrea să le pun omului şi scriitorului Monica Voudouri-Săvulescu; ştiu unele lucruri, care mi se par interesante, aş vrea să aflu multe altele.
Angela Bradsou – Ai plecat din ţară, lăsând în urma ta o carieră începută în mod strălucit, în ciuda condiţiilor mai mult decât vitrege; erai, după spusele unui profesor de al tău, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei tale de scriitori. Ai luat cu tine durerile copilăriei şi adolescenţei, traumele tinereţii, un geamantan într-o mână şi un copil dus de cealaltă mână.. E un reper existenţial, important, copilăria, şocurile provocate de diferite întâmplări dramatice în viaţa omului? Pot fi acestea hotărâtoare pentru evoluţia scriitorului, a artistului de mai târziu? Vorbeşte-ne, te rog, de aceste experienţe ale tale.
Monica Săvulescu-s Vouduri – Oamenii sunt tare diferiţi. Pentru unii s-ar putea ca anii copilăriei să fie definitorii. Peste alţii ei trec ca apa pe gâscă. Mai presus de datele biografiei este cred felul cum te raportezi la ea. Ceea ce ţine, desigur, de structura individuală. De amestecul acela ciudat de trăsături care definesc o personalitate umană, în unicitatea ei. Şi, până la urmă, de gradul de conştiinţă cu care este înzestrat un om. Nu mă întreba însă ce este conştiinţa, fiindcă m-aş încurca în definiţii. Au mai păţit-o şi alţii, teoreticieni renumiţi. Eu nu am nici o ambiţie de teoretician. Cred că m-a înzestrat natura cu calitatea de-a fi povestitor, aşa cum mi-a dat o anumită înălţime, o anumită culoare de ochi. Şi, bineînţeles, când simţi că eşti chemat să povesteşti, nu poţi trăi fără oameni. Îmi plac oamenii.
A.B. – Ce i se întâmplă scriitorului izgonit din spaţiul intim al naşterii şi formării sale ? Ce parte din energia sa se consumă pentru vindecarea rănilor provocate unui excomunicat? Ce a fost plecarea şi adaptarea ta: un exerciţiu de stăpânire a fricii şi unul de independenţă? Când ţi s-a întâmplat să constaţi că „vă aflaţi în exil” ? Şi acum, după atâţia ani, cât de „ european” sau de român te simţi? Trăieşti în atâtea ţări, concomitent; literatura este pentru tine un alt tărâm de cucerit?
M.S.V. – O iau pe rând. Eu niciodată n-am părăsit România cu gândul de a nu mai fi româncă. Ca atare, tragedia nu a atins coarde existenţiale. Eu am plecat cu gândul de a continua să scriu în româneşte, ceea ce am şi făcut în toţi aceşti ani. Cu sentimentul că voi fi publicată şi-n ţară, dacă-mi va fi dat. Pe mine n-a reuşit nimeni să mă „izgonească”, fiindcă nu cred că îi e dată cuiva o asemenea putere. N-am avut deci răni care să mă doboare, fiindcă nu m-am legat existenţial de reuşite imediate. Poate acest lucru s-a datorat şi faptului că, nerupându-mă niciodată de iubirea de om, am găsit multe lucruri bune de făcut în folosul lui. Dacă n-am putut să-mi public literatura în limba română nişte ani, am lucrat ca sociolog în centre pentru emigranţi, am crescut copii şi studenţi, mi-am ajutat părinţii, am fost sprijin pentru mulţi oameni mai slabi decât mine, într-un fel sau altul. Ca atare, am câştigat o mare experienţă de viaţă, numai bună de fructificat, la un moment dat, în scris. Fiindcă, din punctul meu de vedere, nu e totul să scrii, ci, mai ales, important este ce şi despre ce scrii. Exilul m-a făcut transnaţională. Ceea ce înseamnă şi…şi. Deci nu se poate spune despre identitatea mea că nu sunt nici româncă, nici olandeză şi nici grecoaică, ci, din contră, că sunt şi româncă şi olandeză şi grecoaică. Exilul m-a îmbogăţit. Şi, ca să forţez poate nota, spre surprinderea multora dintre cititorii mei, mă voi hazarda să spun că cel mai mare câştig al exilului a fost… dezeuropenizarea. Călătorind mult, am cunoscut lumea, frumuseţea şi adâncimea spiritului uman în integritatea lui. Şi am constatat că noi, „oamenii culţi”, formaţi în Europa, ştim numai ce înseamnă Europa sau ce vrea Europa să ştim despre lume. Lumea, văzută prin prisma europeană. Informaţie destul de inexactă şi de săracă.
A. B. – Crezi că există cu adevărat o literatură a exilului românesc? Fă, te rog, o apreciere asupra exilului românesc şi a literaturii exilului.
M. S. V. – Sigur că există o literatură scrisă de scriitorii români aflaţi în exil, care nu are trăsături speciale, altele adică, decât literatura din ţară. Cu alte cuvinte, s-au scris în exil cărţi bune şi cărţi proaste. Nu prea importă locul în care scrii. Important este felul cum surprinzi trecerea noastră, a muritorilor, prin lume, cu frumuseţile şi greutăţile ei. Adevărul cu care te apropii de caracterul perisabil al existenţei umane. Unora le este dat acest har. Alţii se-nvârt în jurul cozii, în cercuri mai strânse sau mai largi.
A. B. – Ce pericole ameninţă scriitorul român şi literatura română de azi? Este scriitorul român de acasă şi din exil liber cu adevărat, mai este el „vertical”?
M. S. V. – Un mare psiholog dintre cele două războaie, Erik From, spunea că nevoia de libertate nu este o trăsătură dată tuturor, de la natură. Unii funcţionează perfect numai dacă sunt conduşi, dacă nu sunt apăsaţi adică de responsabilitatea deciziilor lor. Cred că are multă dreptate. În orice caz asta ar explica oarecum de ce dictatorii sunt întotdeauna înconjuraţi de mulţi adepţi, nu totdeauna persoane complet lipsite de calităţi, cum ne-ar place să constatăm, ca să ne fie argumentaţia mai uşoară. Deci…Unora libertatea le-ar aduce doar prejudicii. Alţii, ca Iona din burta peştelui, zgârie toată viaţa pereţii închisorilor, exterioare şi interioare. Şi pentru că tot am vorbit de Iona, vreau sa evoc o formidabilă secvenţă din piesa lui Marin Sorescu. La el, în timp ce Iona se zbătea să scape din burta peştelui, unii, alături de el, cărau nişte bârne şi nişte cărămizi, ca să-şi construiască o casă. Desigur că lucrurile sunt, din acest punct de vedere, tare complicate, din pricina accepţiunii pe care i-o acordăm procesului cunoaşterii, fără libertatea căruia nu există creaţie intelectuală. Numai că şi libertatea cunoaşterii are multe sensuri. Pentru unii progresul este exterior. Pentru alţii, interior, de natură morală. Şi pe aceştia este tare greu să-i privezi de libertate, fiindcă libertatea e-n ei.
A. B. – E nevoie de timp, voinţă, curaj, şansă pentru a continua un act de creaţie? De ce e nevoie pentru a supravieţui?
M. S. V. – Depinde, de la om la om. Pot răspunde numai în cazul meu. Eu am nevoie de oameni în jur. Oameni care să mă intereseze. Pentru care să simt nevoia să fac ceva. Să simt că m-am apropiat de un adevăr, esenţial, pentru ei. Pe care am reuşit să-l rostesc. Şi ei apreciază puterea asta a mea , de-a rosti. Într-un fel sau altul, ăsta e câştigul pe care-l urmăresc. Fiecare om are nevoie de recunoaştere. Deci şi eu.
A. B. – Ce datorezi exilului? Ce poţi reproşa exilului ? Ce ai reuşit – evadând din sistemul dictatorial?
M. S. V. – Exilul e o mare piatră de încercare. Te obligă să te redefineşti. Să vezi ce ceri de la viaţă. Unii cer realizări materiale. Eu nu i-am cerut asta. Din contră, m-am scârbit şi m-am detaşat de asemenea aspiraţii până la infirmitate. Alţii îi cer capacitatea de a-şi subordona oamenii, deci puterea. Nu i-am cerut nici asta, chiar mi-ar fi fost ruşine să mă proţăpesc în fruntea semenilor mei. Eu am evadat din România fiindcă vroiam să văd ce gândeşte lumea şi pe alte meleaguri. Nu puteam să cred că drumul gândirii era închis, că se ajunsese adică la vârf tocmai la noi, la gurile Dunării, unde unul avea viziunea absolutului şi ceilalţi băteau din palme. Deci, structurat pe aspiraţiile mele, mie exilul mi-a priit. Am cunoscut însă un mare gânditor, care mi-a explicat odată că lui şi închisoarea i-a priit, deoarece, fiind un tip livresc, a dat acolo de adevărul vieţii. Nu e un paradox.
A. B. – Fiindcă tot de cunoaştere este vorba, în ambele cazuri. Mulţi ani, profesoară, îndrumătoare de tineri, călăuza lor pe drumul împlinirii profesionale. Muncă făcută şi acum, fără remuneraţie, cu o bucurie şi o dăruire simplă şi tăcută. Sociologie, migraţie, transcultural. Noţiuni familiare ţie.Te-au ajutat meseria şi prezenţa tinerilor?
M. S. V. – Sociologia m-a ajutat enorm. Şi cadrul în care am practicat-o. Am lucrat mult în cercetare, într-un grup multinaţional. Viziunea mea asupra lumii s-a îmbogăţit în acest fel. Mi s-a părut fascinant să încerci să desluşeşti, bazat pe elemente provenite din contactul direct cu oamenii (cu „repondenţii”) liniile mari pe care le urmează dezvoltarea societăţii. Demers în care constat, de fiecare dată, cât de benefică este colaborarea cu generaţiile tinere. Ele, prin forţa destinului, fiind mai aproape de acest viitor care le aparţine.
A. B. – Citesc tinerii azi? Te simţi „răsplătită” ? Mai este, oare, timp azi pentru”revoluţii” tinereşti?
M. S. V. – Cei care nu pot trăi fără să citească, citesc. Ceilalţi, la fel ca-n alte vremuri… Ce, parcă în generaţiile anterioare citeau toţi? Şi dacă citeau, înţelegeau ei toţi ce era de înţeles? Noi, generaţia mea, aveam la dispoziţie toate cărţile lumii, publicate de „biblioteca pentru toţi”, la un preţ derizoriu. Şi când a venit „ceasul libertăţii”, s-a umplut piaţa de literatură pornografică, pe care cititorii, aşa zis cultivaţi, şi-o rupeau din mână. Sigur, cred în educaţia dirijată. Care trebuie să pornească însă de la accesul la carte. Deci de la politica preţurilor. Apoi de la dăruirea profesorilor. Capabili să insufle tineretului ideea de model.
A. B. – Ce te sperie astăzi?
M. S. V. – Puţinul care se întreprinde pentru cultivarea modelului. Care să readucă existenţei dimensiunea ei eroică. Pentru a cultiva ideea că omul nu trăieşte în zadar. Mă sperie succesele celor care ne manipulează. Şi goliciunea mizei. Şi faptul că nu ne unim, cei care vedem dincolo de aparenţe, pentru a-i divulga.
A. B. – Ce întrebare ai fi vrut să-ţi pun şi nu ţi-am pus-o?
M. S. V. – Angela dragă, idee n-am. Propun să avem însă milă şi de cititor. Îţi mulţumesc şi îţi doresc tot ceea ce îmi doresc şi mie: pace, sănătate şi putere de creaţie.

Angela Bradsou