REPORTAJE

februarie 2017

ianuabrie 2017

Emil STANCIU, Mihai VASILE

Ammouliani – o insulă mică,
o vacanță perfectă

decembrie 2016

Cu cele trei brațe ale sale, peninsula Halkidiki, din nordul Greciei, Macedonia Centrală, se aseamănă cu o palmă cu trei degete, tandru îmbrățișată de legendara Mare Egee. Ammouliani, singura insulă din Golful Athos, este strategic plasată între brațele Sithonia și Athos. Ammouliani (în greacă: Αμμουλιανή) este o insulă de nici 5 km², cu 5-600 de locuitori permanenți, la 130 km de Salonic. Până în primul pătrar al secolului XX, vreme de aproape un mileniu, a fost metocul Mânăstirii athoniene Vatopedu. În 1925, insula a fost încredințată refugiaților greci veniți din arhipelagul Marmarean al Propontidelor, respectiv din insulele Galleme, Passalimani sau Skoupia, ca urmare a acordului de schimb de populații stabilit, după încheierea războiului greco-turc (1919-1922), prin Tratatul de la Lausanne.
Ajungând în preajma Sfântului Munte și furat, poate, de priveliștea impunătoarei sale piramide, este ușor să treci cu vederea peste mica insulă Ammouliani. Între Stagira, orășelul unde, acum exact 2400 de ani, în 384 î.Hr., s-a născut Aristotel, și Ouranopolis, ultima așezare dinainte de granița cu republica monahală a Athosului, privirea îți este atrasă mai degrabă de numeroasele hoteluri răspândite pe faleză, de cochetele magazine cu suveniruri sau de coada imensă care se formează în fiecare dimineață la casa unde se vând bilete pelerinilor care se îndreaptă către capitala Careia (Karyes) și de acolo spre toate mânăstirile din Sfântul Munte, decât de puținele vile pe care le poți observa, spre apus, în depărtare, pe Ammouliani. A trebuit să vină Târgul de Turism al României, ediția 2015/2016, pentru ca dragii noștri prieteni – Katerina Tsakni și Nikitas Martigakis – să ne dezvăluie ademenitor frumusețile de vis ale insulei Ammouliani. Firesc, am decis să ajungem grabnic pe insula brăzduită cu un motto scurt, dar deplin acoperitor: „O insulă mică, o vacanță perfectă”.
Și iată-ne, în plin sezon 2016, pornind spre Grecia, spre Peninsula Athos, spre hotelul Sun Rise din Ammouliani. Puținele imagini pe care le descoperiserăm pe net ne-au mărit dorința de a cunoaște mai îndeaproape acest Eden turistic, apropiat de România, de București (cca. 760 km, preponderent pe autostradă, așadar, mai puțin de un rezervor plin). Intrând pe înserat în hotelul familiei Tsakni și reîntâlnindu-i pe Katerina și Nikitas am simțit, din nou, că în Grecia românii sunt primiți nu ca niște turiști obișnuiți, ci ca vechi prieteni! Apoi, a venit primul contact cu grădina hotelului, cu florile frumos colorate, cu priveliștea unică spre marea aflată la o zvârlitură de băț, imagine din care nu lipsea silueta, pierdută într-o ceață diafană, a maiestuosului munte Athos… Se înnoptase de-a binelea când am ieșit să admirăm orășelul-stațiune, să ne plimbăm pe străzile în pantă, să ajungem pe cochetul platoul central – agora urbei – unde se află biserica Sf. Nicolae și micul muzeu local, sau să poposim la prima tavernă, să mâncăm gustosul lor gyros și să bem un pahar de Retsina, nepot bun, firește, de-al vinului cu care se dedulcea și Aristotel Stagiritul.
Despre Ammouliani sunt multe de spus. În primul rând, este un loc deosebit de liniștit, unde îți poți petrece o vacanță de neuitat la mirifica Mare Egee. O mare unică, etalând toată gama de culori, de la albastru deschis la verde închis, atât de curată, de limpede, încât poți vedea prin ea până la adâncimi incredibile, dar și insula-i unicat – Ammouliani,
cu plajele sale cu nisip din cel mai fin, cu micile sale crânguri luxuriante de pini, chiparoși, măslini, bordate protector cu cactuși, cu frumoasele sale hoteluri, campingul primitor și, nu în ultimul rând, tavernele-i ispititoare. Aici, normal, odată ce ne aflăm într-una din cele mai bogate zone piscicole ale Greciei, la loc de cinste sunt rețetele bazate pe pește sau fructe de mare, dar gurmanzii și gurmeții pretențioși își pot delecta papilele gustative și cu multe alte rețete tradiționale, din porc, vițel, miel sau legume, precum laborioasa și delicioasa „Papoutsakis”, (gătită cu dăruire și har, pentru turiștii dragi, de doamna Heleni, mama Katerinei). Desigur, toate din belșug stropite cu binecuvântate vinuri athoniene, cu ouzo sau tsipuro, ca să ne menținem în îmbietorul registru local.
Acum aproape 90 de ani, a fost deschisă în Ammouliani prima tavernă, Janis, care și azi este cea mai apreciată, apoi au început să apară, pentru toate gusturile și toate buzunarele, pensiunile – studios -, cum le numesc grecii, dar și hotelurile, care de care mai frumoase, mai elegante, mai primitoare. Bineînțeles, Sun Rise Hotel, gazda noastră, ne-a încântat cel mai mult, asta neînsemnând că hotelurile Ammouliani, Thalasa, Helianthus Guesthouse, Ismini, Aloe sau Pansion Eleni, și nu numai, nu-ți oferă plăcerile unui sejur de neuitat. La prețuri ultra atractive, atât în extrasezon, cât și în sezon, și cu numeroase și diverse facilități pentru toți turiștii.
Începuturile turismului în Ammouliani sunt relativ recente, mai ales din cauza lipsei – pân-acum vreo 10 ani – unei surse adecvate de apă potabilă. În fapt, problema apei s-a rezolvat prin aducerea ei printr-o conductă care unește, pe sub apele Mării Egee, continentul cu insula. De asemenea, un feribot modern face ritmic naveta între Tripiti și Ammouliani, în mai puțin de 20 de minute, cu un preț modic: 2 euro pentru o persoană și 10 euro pentru o mașină!
Ammouliani are 23 de plaje, mai mari sau mai mici, mai sălbatice, sau mai amenajate, toate încântătoare, multe țărmurind intim golfuri mici, adorabile. Pentru noi, cele mai apropiate un fel de-a zice, aici toate fiind… apropiate) plaje au fost: Agios Giorgios, Alikes, Porto Agio, Drenia, sau Karagatsia, dar și celelalte au nisip fin și o apă atât de limpede, de curată încât pare ireală. Sezonul turistic începe în luna mai și se termină la mijlocul lui octombrie. 40% dintre turiști sunt din Bulgaria, 30%, din România, 10% sunt din Serbia, o zecime sunt greci, iar alte 10 procente sunt cei din Germania, Rusia, Franța, Marea Britanie etc.
Vizitarea muzeului și participarea la slujba de duminică de la biserică n-ar trebui ratate, pentru că astfel ți-i aduci mai aproape de suflet pe ospitalierii insulari. Și dacă ai noroc, așa cum am avut noi, să participi la unele dintre numeroasele lor serbări tradiționale sau la vreun festival folcloric sau gastronomic de un pitoresc aparte, ai toate motivele să pleci cu regrete de aici, cu promisiunea fermă că, nu peste mult timp, vei reveni pe această insulă a vacanțelor perfecte, unde, fără doar și poate, vei avea grijă să-ți trimiți doar prietenii foarte dragi, doar rudele apropiate și numai colegii cei mai simpatici, cu convingerea că numai aceștia merită să se bucure de minunățiile paradisiace ale locului.

◊◊◊

Femeia Călare Pe Cocoş

sau cum e să trăieşti cu 7 ore mai mult

Ioan Cărmăzan

iunie 2016

Aşa mi s-a părut, că mă uit la mine de undeva de sus de tot, dintr-un punct în Univers, deasupra oceanului Atlantic. În jos văd o mică insulă şi pe măsură ce mă apropii, aceasta devine d in ce în ce mai mare. Are 70.000 de km.2 şi 11 milioane de locuitori. E Cuba. În mijlocul ei, Havana. În Havana, un cartier. În cartier, o casă. n Î curtea casei, un mic apartament. În apartament, un dormitor. În dormitor, un pat unde stau eu, 67 de ani, 1 lună şi 23 de zile. Este 23 februarie 2016, ora 15.30 şi dormitez cu gândul că azi am semnat, în calitate de preşedinte al U.A.R.F., primul meu Acord cu Institutul Cuban de Artă şi Industrie Cinematografică (ICAIC). Havana e un oraş fascinant. Un amestec de derizoriu şi colosal. Case mari cu verande, căsuţe mici cu multe zăbrele, ca şi cum oamenilor le-ar fi frică să nu zboare şi să nu-i ia vântul, căci sunt zile când vântul spulberă totul în calea lui atunci când oceanul se înfurie şi valurile se înalţă la 4 – 5 – 6 metri înălţime, izbind trotuarele. Oameni săraci, senini în sărăcia lor. Fiecare vinde ce poate, pe trotuar în faţa casei sau în pieţe, înscrisuri ale nimicului. Maşini de tot felul, de tot hazul, de la maşini sovietice la maşini mari americane. Cineva îmi spune că maşinile sunt făcute din bucăţi, meşterite de mâna oamenilor pe care nevoia i-a învăţat. Ce profesor şi nevoia astea! I-a învăţat chiar şi să supravieţuiască. Statuile domină oraşul. Cei cu faţa spre ocean sunt străinii, cărora li s-a ridicat un monument, cei autohtoni, cu faţa spre oraş, iar dacă sunt călare şi calul este cambrat, înseamnă că a murit în luptă. Havana e un oraş în care culoarea pielii nu contează. Este pentru prima oară când însemnele alb-negru au dispărut. Lui Fidel Castro i se datorează asta, spune Jesus, şoferul care ne conduce. El a instaurat termenul de cubanez la care nu contează culoarea pielii. Culmea e că şi eu, român, m-am integrat imediat în concept. Toţi cubanezii mi se par simpatici, că albi, negri sau metişi, toţi au o lumină şi un surâs de oameni paşnici. Cred că nu am pătruns în adâncul periferiilor, să mă întâlnesc cu tigri, cu lei, cu leoparzi… Probabil viitoarele animale de pradă! Există un dezgheţ al comerţului, au apărut restaurante particulare. Preţurile oscilează de la ridicol la extravaganţă. Turiştii au început să îşi facă apariţia. E şi normal, sezonul estival începe în noiembrie şi se termină în aprilie, perioadă în care în Europa, Canada… e vreme cu ger şi zăpezi! Balustrada care protejează oraşul de ocean, un brâu de piatră care se întinde de-a lungul a câţiva kilometri buni, e un spectacol vivant al vieţii cubanezilor. Aici se face plajă, aici se doarme, aici se adună tinerii şi beau, fumează, aici se înalţă zmeie, se merge cu rolele. Spre seară începe promenada, ca pe Corso-ul european, în sus şi în jos. O lume
care şerpuieşte, aşteptând noaptea, poate aşteptând somnul. În zilele cu vânt, balustrada e spălată de valuri de 5 – 10 metri. Oceanul, furios, aruncă jeturi de apă, ca pe nişte ofrande. Uneori aruncă peşte, alge, crabi, semne ale vieţii ascunse de ape. Furia oceanului şi vântul sunt semne de bogăţie, căci după ele urmează zile senine, însorite, calme, cu aerul vibrând în lumina soarelui. Palmieri, de unde cu un băţ agăţat de un cârlig poţi doborî nuci de cocos; bananieri, ca semn de verdeaţă continuă, cu ciorchine de banane atârnând greoi; trestie de zahăr, zahăr şi rom cubanez. Natura e darnică cu oamenii acestui pământ. Din nou Havana cu străzile ei pitoreşti. Cartiere vechi, cu case care stau să cadă, cu altele bine smălţuite, amestec ciudat de neglijenţă şi grandoare. Câini şi cerşetori, tineri zurbagii, bătrâni năpăstuiţi căutând adăpost, o lume ca un fior de umilinţă, dar o lume care are un aer de supravieţuire încrâncenată – o lume care din întuneric îşi întrezăreşte viitorul. Căci eu cred cu tărie în viitorul acestei mici insule, insulă aruncată de valurile istoriei la cumpăna orgoliilor. Pe o stradă mărginaşă am văzut un afiş care mi-a atras atenţia: Cuba post – castristă, un pachet de capete de militari care umpleau careul hârtiei.
În privirile lor se întrezărea o încrâncenare oarbă. Oare? Cultul lui Fidel, cultul lui Che, cultul Revoluţiei care e mai puternică decât natura, toate aceste însemne afişate pe garduri, pe şepci, pe tricouri, pe cămăşi, pe tot ce vrei şi ce nu vrei nu fac decât să ne reamintească, într-un fel sau altul, că istoria se scrie o singură dată şi se şterge cu greu în ani, în decenii, în secole. Poate că micul cubanez care se naşte când eu scriu aceste rânduri se va întreba cu candoare: care este Cuba mea? E cea în care timpul vieţii se scurge ca într-o clepsidră? Poate că bunicii sau străbunicii lui n-au avut noroc sau poate aşa s-a scurs clepsidra lor în istorie. Oglinda destinului a fost poate întoarsă invers sau poate timpul măsoară doar clipa. Micule cubanez, timpul măsoară eternitatea, iar oglinda vieţii tale îţi va măsura destinul. Vremea tunurilor, a rachetelor a trecut, aerul temător de moarte plutind peste ocean s-a risipit. „Patria o Muerte” a rămas un slogan! Fidel a lăsat două lucruri importante: nu contează culoarea pielii şi mândria şi orgoliul de a fi cubanez. Două lucruri de neşters: patriotism şi revoluţie. Femeia calare pe cocoş, simbol aparent ironic, statuie ascunsă într-un colţ al pieţei vechi, încearcă să ne vorbească despre o posibilă emancipare a femeii cubaneze. Cu harponul în mână, având un aer de revoluţionar, porneşte la luptă călare pe cocoş. Cocoşul, simbol al virilităţii în ţările latine, se uită smerit, ascunzând în penele lui toată tristeţea de a fi dominat. Simbol istoric absurd, artă modernă, această femeie călare pe cocoş ne arată în mod ionic sau nu deruta din societatea cubaneză, căci femeia cubaneză, invizibilă în trecut, apare din ce în ce mai evident la rampă, domină oraşul cu prezenţa ei, uneori provocatoare, alteori matern înduioşătoare –mamă de copii – mulţi copii, care se joacă în pieţe sub portaluri pe marginea balustradei, semn de bogăţie, semn că viaţa renaşte. Faţă de un român, un cubanez trăieşte cu 7 ore mai mult. E o realitate exactă a poziţiei fiecăreia faţă de soare. Când în România e 7 seara, în Cuba e amiază – ora 12. La noi, ziua s-a scurs, iar la ei deabia începe. Aşa ne-a potrivit destinul, aşa se scrie istoria faţă de mine şi neamul meu românesc. Un cubanez se naşte cu 7 ore mai devreme şi trăieşte cu 7 ore mai mult decât orice român! Cum la limita presupunerii nu există coincidenţe, este doar o speculaţie metafizică, inocentă, dar reală. Oricum, Soarele – Regele – hotărăşte totul. Micule cubanez, atunci când te vor boteza, sper că-ţi vor povesti despre mătuşa ta Apa şi despre bunicul tău Oceanul, cele două forţe care se înfruntă sub oblăduirea Christ-ului de 20 de metri şi 375 de tone de marmură, care domină oraşul, ca un semn de ocrotitoare mantie catolică. Sper ca el să fie unchiul tău cel bun! Şi cel norocos!

◊◊◊

Copiii lumii dansează în Michigan

Anca Sîrghie

iunie 2016

Pentru mine ca europeană poposită în statul Michigan, vestea că datorită iniţiativei pe care a avut-o Societatea Turco-Americană-TASM, se desfăşoară F estivalul Internaţional al Copiilor de la Detroit, ajuns anul acesta la a 6-a ediţie, mi-a trezit o vie curiozitate. Îmi aminteam de atmosfera contaminantă pe care în anii socialismului românesc o avea pentru tineri “Cântarea României”, dar aici, în Lumea Nouă, acest Festival Internaţional al Copiilor din statul Michigan, care în acest an reuneşte grupuri de dansatori de la 5 la 18 ani, reprezentând 20 naţiuni, are cu totul alte targeturi, fiind o Cântare a Americii multinaţionale. Un eveniment cu semnificaţii importante, prin care Statele Unite Americane nu se manifestă ca un colimator globalizant ce distruge identităţile naţiunilor sale, ci ca un păstrător al acestora. Aşadar, câteva sute de copii, de diverse naţionalităţi, majoritatea născuţi în America, urcă pe scenă spre a-şi reprezenta prin dans ţara de obârşie a familiilor lor. Culoarul liceului gazdă, „Henry Ford High School” din oraşul Sterling Heights, a adăpostit o colorată expoziţie a artizanatului şi produselor culinare specifice diferitelor naţiuni prezente la Festivalul Internaţional al Copiilor.
Spectacolul propriu-zis s-a desfăşurat în atrium, fremătând de glasurilor participanţilor, între care alături de părinţi erau bunici şi prieteni, pe chipurile cărora se citea emoţia. Pe ecranul din fundalul scenei, în ordinea intrării formaţiilor de dansatori, s-au proiectat imagini din Germania, Macedonia, Ucraina, Kurdistan, Japonia, Bangladesh, Ungaria, China, Bulgaria, Turcia, România, Slovacia, Polonia, Rusia, India, Columbia, Bosnia, Albania etc. Rând pe rând s-au auzit melodiile celor mai populare cântece naţionale, în ritmul cărora dansatorii au interpretat ce era mai tradiţional în ţările lor. Fiecare moment izbutit artistic s-a bucurat de aplauzele spectatorilor, care fluturau fanioane fluorescente şi, în răstimpuri, primeau de la organizatori bomboane, care să-i relaxeze şi să le întreţină bucuria.
Spre încântarea spectatorilor, au fost etalate într-o panoramare superbă costumele şi d ansurile tematice specifice diferitelor naţiuni, astfel ucrainenii intitulându-şi programul “Jubileu de primăvară”, românii – “Maramureş, plai cu flori” sau slovacii prezentând un “Dans câmpenesc“ . Ritmurile au fost variate, când aprinse ca la albanezi, maghiari, mexicani, români, bulgari, bosniaci, când lente ca la germani şi indieni. Coloritul costumelor au încântat publicul, aşa cum le-au etalat slovacii cu panglicuţele multicolore din părul dansatoarelor, apoi balerinele “studioului de dans chinezesc” cu eşarfele lor din momentele de acrobaţie sportivă şi grupul de dans din Bangladesh, cu cromatica sa vie. În cele mai izbutite momente ale festivalului, au evoluat grupuri omogene ca vârstă, înălţime a dansatorilor, costumaţie, cum a fost cel al comunităţii macedonene, al bulgarilor şi al mexicanilor, care s-au prezentat cu elevele unei şcoli de dans, sau bosniacii care au îmbinat vigoarea cu supleţea, polonezii excelând prin eleganţă.
Da, copiii au trăit dansul şi au transmis şi spectatorilor emoţia lor. Cel mai vibrant moment a fost cel de la finele programului, când s-au etalat şi steagurile naţionale. Am asistat, aşadar, la un spectacol multicolor, în care fizionomiile interpreţilor, strălucirea costumaţiilor, linia melodică a cântecelor şi ritmurile dansurilor aduceau o minunată privelişte a lumii. Pe scena festivalului s-au înmănunchiat dansurile întregului Pământ, în cea mai sensibilă expresie a sa, cea a copiilor. Păstrez în gând imaginea ochişorilor emoţionaţi ai prichindeilor, fluturând steagurile lor naţionale, căci reurcaţi pe scenă la final, toţi dansatorii au jubilat şi bucuria lor de a fi împreună a atins cote maxime de trăire. Aceasta este America profundă, ca spaţiu al unităţii în diversitate, şi nu un malaxor gata să strivească notele specifice fiecărei naţionalităţi aflate în structura ei.
M-am gândit cu recunoştinţă la Societatea Turco-Americană care a avut iniţiativa celor deja 6 ediţii anuale, dintre care primele 3 au fost găzduite de Wayne State University. Numai 40 de familii implicate în organizare au efectuat toate operaţiunile necesare, de la căutarea sponsorilor la asigurarea bunei funcţionări a serviciului în ziua evenimentului. Nu putem pierde din vedere nici repetiţiile pentru acest spectacol, care s-au desfăşurat de-a lungul multor luni de zile, când eforturile actanţilor şi ale familiilor lor nu au fost de neglijat. Cu recunoştinţă mi-am îndreptat gândul spre instructorii dansatorilor, care neprecupeţit sunt oameni de viu entuziasm patriotic, dar numai rareori sunt şi profesionişti ai domeniului. Un voluntariat care face cinste tuturor celor care şi-au asumat responsabilitatea de a cultiva atât de departe de ţară spiritul de comunitate la nivel naţional. Un asemenea eveniment este un exerciţiu artistic ce foloseşte mai ales copiilor născuţi în America, având ocazia să cunoască melodiile şi dansurile cele mai reprezentative ale folclorului lor şi ale folclorului celorlalţi, chiar componenţa costumului tradiţional, pe care l-au purtat moşii şi strămoşii lor.
Un asemenea spectacol al copiilor etalează esenţa folclorului ţării de origine şi emoţia artistică trăită de cei mai mulţi interpreţi dovedeşte că acei copii s-au iniţiat, cu acest prilej, într-o tradiţie, de care pe viitor vor fi tot mai mândri.
În programul spectacolului, un moment special a fost masteratul în caligrafie. Aşa cum a fost exemplificată pe ecran, caligrafia apare prezentată ca o artă tradiţională multiseculară în Turcia, iar tombola propusă de organizatori a bucurat pe câştigătorii celor două biciclete şi ai altor cadouri plăcute participanţilor la festival.
Răsplătit cu vii aplauze pentru programul de dansuri maramureşene, grupul “Românaşii din Detroit“, constituit cu doi ani în urmă, în present are în componenţa sa 24 dansatori de la 4 la 15 ani. Lor li s-a adăugat în anul precedent un grup de 12 copii de la Cleveland, Ohio, care pregătiseră aceleaşi dansuri populare şi cu care omogenizarea a trebuit realizată în doar câteva repetiţii, înaintea spectacolului din mai 2015. Succesul românaşilor, care au prezentat şi în acest an un program dynamic şi omogen, îngrijit executat, aducând o explozie de culoare şi ritm, s e datorează generoasei preocupări a doamnelor Simona Ghilezan şi Dorina Căluşer, care au selectat dansatorii mai ales din parohia Bisericii” Sf. Nicolae” din Troy, sub privirea oblăduitoare a preotului Cârstea. O asemenea prestaţie artistică poate contribui la dezvoltarea personalităţii copilului, la întărirea capacităţii lu de a relaţiona social, la dezvoltarea simţului său artistic. În reuniunile pregătitoare, copiii s-au deprins să vorbească româneşte şi au învăţat multe cântece din ţara părinţilor. Nu este deloc întâmplător faptul că în programul „ Românaşilor” au figurat nu numai dansuri ci şi cântece din tezauru liric al Maramureşului. Doamnele instructoare au rezolvat în acest an, când programul artistic era axat pe dansuri maramureşene, aducerea a 10 bluze vechi de 100 de ani de costum popular din zona de NV a României şi au cusut chiar ele parte din costumele copiilor. Cel mai dificil target a fost ca doamnele instructoare să cultive respectul şi preţuirea micilor dansatori pentru semnificaţia costumelor tradiţionale, care păstrate şi purtate cu evlavie se constituie ca un tezaur al comunităţii române din statul Michigan, simbol ineluctabil al identităţii lor naţionale.
Am părăsit sala de festivităţi, în momentul când la standul românesc al festivalului cei mai micuţi dinte dansatori răspundeau întrebărilor puse de domnul Radu Secăşan, care urmează să transmită în toată Canada la emisiunea “Noi, româii”, reportajul evenimentului internaţonal din Michigan.__

◊◊◊

anca 1

Anca Sîrghie

 

Organizat de Asociația Culturală „Punți de lumină” din Tg.- Mureș, al cărei președinte este publicista și poeta Mariana Cristescu, jubileul cărții marcând a 10-a ediție a manifestării care debutase în decembrie 2012, s-a desfășurat în Sala „Nicolae Tonitza” de la hotelul Continental din localitate, frumos ornamentat sărbătorește, în ziua de 28 decembrie 2015. Totdeauna când vizitez orașul Tg.-Mureș, îmi reamintesc de anii când am predat la Universitatea de Artă Teatrală de aici, perioadă când publicam la ziarul „Cuvântul liber” și am debutat în revista „Vatra Veche”, a cărei colaboratoare continui să fiu şi în prezent. De această dată, am trăit o nouă revelaţie, aceea că manifestarea „Punţi de lumină” și-a dobândit prestigiul unei tradiții salutare, îmbogățind viața culturală a urbei cu adevărate punți trasate între meridianele spiritului românesc. Participarea președintelui Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan de la București, a scriitorului publicist Ilie Şandru, sosit din Toplița, a unor profesori scriitori, așa cum chiar eu veneam de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, a echipei de conducere de la Casa de Cultură a Tineretului „George Enescu”din Reghin, condusă de pictorul Marcel Naste, recent recunoscut în Italia pentru valoarea creațiilor sale, a unor scriitori din Târnăveni, în frunte cu Răzvan Ducan, a prestigioșilor intelectuali din orașul de pe Mureș, precum președintele Senatului Universității „Petru Maior”, Cornel Sigmirean, poetul şi radiofonistul de prestigiu Valentin Marica, bibliologul Dimitrie Poptămaş, omul de teatru Zeno Fodor şi alţii, vorbesc de la sine de pulsul acestei manifestări, menite să promoveze recentele cărţi ale autorilor invitaţi. Debutul evenimentului a stat sub semnul colindului, oferit participanților de artiștii familiei Bogățean, prezenți cu o expoziție de icoane pe lemn și pe sticlă de o mare sensibilitate. Astfel, maratonul lansărilor de carte a început cu entuziasm și mare interes.
În cuvântul ce mi s-a dat, am prezentat cele mai noi cărţi ale mele. Dintre ele, Lucian Blaga şi ultima lui muză, având o prefaţă de Ovidiu Drimba, este un „dialog în trepte” ce reconstituie nu numai un episod vag cunoscut din biografia operei creatorului, ci și acel „obsedant deceniu” al literaturii noastre contemporane, surprins cu aspecte inedite, instructive mai ales pentru tinerele generații. Așadar, o carte-document care, în mod neobișnuit s-a reîntrupat dintr-un film, cum a circulat dialogul meu cu Elena Daniello într-o primă formă, și acum conviețuiesc, susținându-se reciproc. În mod cu totul nefiresc, cartea mea, apărută în aprilie 2015 la Editura Technomedia din Sibiu, a parcurs mai întâi un itinerar american, fiind prezentată
anca 2
din Denver, Colorado și San Francisco în California, până în Troy Michigan sau Cleveland, Ohio, Windsor și Hamilton în Canada, pe unde am călătorit. Așa se și explică faptul că abia în toamnă, cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză a fost lansată la Sibiu, Cluj-Napoca, Deva, Bistrița și acum la Tg.-Mureș. A doua apariție, intitulată Radu Stanca. Profil spiritual, este o prelungire a inițiativei mele și a lui Marin Diaconu, ca îngrijitori de ediție, de a pune în lumină personalitatea unui transilvănean de geniu, Radu Stanca, poet și dramaturg prolific care trebuie restituit în întregime. În acest sens, apărea în 2012 o primă abordare a noastră, intitulată Dăltuiri. Noua carte, Radu Stanca. Profil spiritual, publicată la Fundația Națională pentru Ştiință și Artă din București în 2015, având Cuvântul înainte semnat de acad. Eugen Simion, panoramează viața și opera lui Radu Stanca în Reperele biobibliografice şi spirituale, continuând cu capitolele Radu Stanca despre el însuşi, Valorizări critice, o cuprinzătoare Bibliografie actualizată până la anul 2014, Evocări, în care se valorifică amintirile inedite ale actorilor, ale prietenilor şi colegilor autorului, amintiri care vor apărea în curând şi într-un volum de sine stătător. A urmat studiul bogat documentat Viena lui Lucian Blaga, în care prof. univ. dr. Cornel Sigmirean a reconstituit oraşul studenţiei lui Lucian Blaga, capitală a artei în care, la început de secol XX, se întâlneau marile curente, care au fost iluminismul german şi expresionismul. În Viena valsului şi a husarilor, unde sumedenia de ziare, pe care le citeau studenţii o zi întreagă în faţa unei cafeluţe, la cafenelele oraşului imperial, te puteai întâlni cu spiritele anvangardiste. Aici, Societatea „România Jună”, frecventată cândva de M. Eminescu şi I. Slavici, de C. Porumbescu şi Octavian Goga, organiza sărbătorile importante, anunţând anul cel nou printr-o petrecere totdeauna animată tinereşte. Astfel, Cornel Sigmirean a reconstituit popasul tânărului filosof transilvănean Lucian Blaga cu date exacte, necesare spre întregirea biografiei lui din perioada ce-i anunţa debutul. Era momentul istoric când s-a prăbuşit vulturul imperial şi naţiunile se învrăjbeau. Armata română în 1916 a intrat în Transilvania şi în presa din Viena se aduceau injurii la adresa trădătorilor. În 1918 se năruiau simbolurile unei puteri ce, asemenea unui vas de argilă gol pe dinăuntru, făcut ţăndări, devenise istorie în peisajul politic din centrul Europei.

Sosit cu suflet mare la acest eveniment minunat al cărţii, Hajdu Gyözö, la cei 87 ani ai săi, a mărturisit că este „scriitor maghiar şi patriot român”, amintind mesajul cuvântărilor lui Avram Iancu, care chema la convieţuire armonioasă între români, maghiari, saşi şi secui. Acesta este glasul Transilvaniei profunde, ca spaţiu al multiculturalităţii, după cum cu toţii am căzut de acord.
Tânăra scriitoare Mihaela Raşcu a supus atenţiei o a doua cartea a ei, intitulată Oglinzile pământului, care vine imediat după volumul de debut Nebănuitele feţe ale secundei, apărut în octombrie 2015, în cadrul proiectului cultural „Punţi de lumină”. Proza ei scurtă, după cum atestă Mariana Cristescu, semnând cuvântul înainte al cărţii, are modele în realitatea imediată, aşa ca în povestirea Vasilica sau în Cântecul fazanului, proză distinsă cu Premiul Odobescu pe anul 2015, dar ele poartă un mesaj, ilustrează o filozofie de viaţă, pornind de la o realitate trăită. Autoarea are ştiinţa de a surprinde un eveniment ajuns într-un punct-cheie, în jurul căruia ştie să creeze un strop de magie. Este maniera ei de a îmbrăca realitatea, drept care Mariana Cristescu crede în viitorul ei ca scriitoare, încredere la care ne raliem şi noi după lectura, timp de o noapte, a cărţii.
„Muşchetarilor” echipei „Punţilor” li s-au oferit
„diplome aniversare-10” de către Mariana Cristescu, mereu caldă şi spontană în demersul ei, prin care a alternat lansările de carte cu recitarea de poezie, momente muzicale cu intervenţia autorilor ori cuvântul unor participanţi deosebiţi, aşa cum erau soţia scriitorului Romulus Guga, medicul prof.univ.dr. Voica Foişoreanu, Viorel Popescu de la Iaşi, familia profesorilor bucovineni Rodica şi Carol Puia. Călin Bogăţean, cu soţia şi fetele lor, cea mare, Roxana – liceană, felicitată la eveniment de profesoara dirigintă, printr-un gest de mare delicateţe, au parcurs un drum artistic început în 2005 cu prima expoziţie de icoane, prezentată la ziarul „Cuvântul liber”.
Autorul romanului Aşa a fost să fie, Ilie Şandru are o biografie culturală în care fiece titlu este important, după opinia lui Valentin Marica. Crezul scriitorului, având reper în cuvintele lui Ioan Gură de Aur: „Trebuie să aducem fapta cea bună ca îndemn, reamintind-o”, susţine mesajul noii lui cărţi. Ajuns pe pragul vârstei de 85 de ani, Ilie Şandru conduce solemn şi cu autoritate jurnalul de război al ofiţerului Nimereanu, care i se confesa, îmbinând frontul de luptă în Al Doilea Război Mondial cu cel al vieţii lui, în care dragostea s-a dovedit a fi izvor de putere. Acest nou roman continuă un altul, Peste hotarele timpului, dedicat eliberării Reghinului, ocupat temporar de horthyşti.
Autor al celei mai temeinice monografii dedicate lui Elie Miron Cristea şi al altor romane, Ilie Şandru crede cu tărie în indestructibilitatea fiinţei noastre naţionale. Romeo Morari, reporter de forţă la Radio Târ- gu-Mureş, s-a prezentat la ediţia jubiliară a „Punţilor de lumină” şi ca scriitor şi poet, citind din versurile sale, care au început să fie selectate în volume, începând din 1999, când apărea Sub aripa Păsării Albastre.
Valentin Marica a supus atenţiei noua sa carte de publicistică, intitulată sugestiv Iarba Golgotei, în care valorifică 40 de ani ai arhivei Radioului din Tg.-Mureş, un imens corpus, altfel ameninţat de uitare. Trăim într-o epocă în care genurile publicisticii, de la eseu la interviu, îşi pierd puritatea clasică, iar în ciuda tehnicii avansate nu se mai arhivează materialele folosite în emisiuni. Însuşi Semnalul cultural cu evenimentele consemnate reface esenţializat viaţa Transilvaniei de-a lungul celor patru decenii.
Preşedintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Tg.-Mureş, Mircea Dorin Istrate, a oferit „diplome de participare” oamenilor de condei care meritau a fi felicitaţi. Între ei, poetul Răzvan Ducan a prezentat noul său volum, Strigăt din curba lui Gauss, apărut la Editura Nico din Tg.-Mureş în 2015, stilul său înbinând umorul cu sarcasmul liric, ilustrat şi în Poporul de proşti versus Eminescu din 2013. Viitoarea carte anunţată de poetul din Târnăveni este Vinul care n-a văzut strugurii. Un microrecital a susţinut şi ziarista Simina Cota din Reghin, care a selectat pentru evenimentul jubiliar versuri ale Dorinei Stoica.
Lazăr Lădariu a valorificat cei 53 ani ai săi de publicistică într-un volum masiv, de aproape 700 pagini, apărut la Editura Vatra Veche din Tg.-Mureş sub titlul Veghe. Pe cât de concis, pe atât de expresiv, cuvântul „veghe” este prezent şi în alte formulări ale cărţilor sale de versuri sau publicistice. Aşadar, o carte-martor a problematicii tensionate din anii deplinei maturităţi (4 ian. 2013- 23 oct. 2015) pentru viaţa gazetarului atent la tot ce se întâmplă în urbe, în ţară şi pe mapamond. Ochiul de veghe, reprezentat simbolic pe coperta 1 a volumului, este un adevărat avertisment la adresa imposturii de orice natură. Multe incitante titluri de articole, precum Guvernanţi români, citiţi şi băgaţi bine la cap!, îl situează pe Lazăr Lădariu pe poziţia unui mentor în ale politicii, pe care a încercat-o în experienţa lui de deputat în Parlamentul României. Neîndoios, el este o conştiinţă românească prin care trec toate durerile şi strâmbătăţile timpului nostru, semnând aici o carte de învăţătură într-ale societăţii noastre, care nu trebuie să accepte globalizarea ca pe un opus al identităţii naţionale, ci ca pe un potenţator al acesteia.

Cuvântul său la jubileu, axat pe ideea că gazetăria e o luptă continuă, a emoţionat prin profesiunea de credinţă pe care el a făcut-o cu patos, ca om de atitudine politică, de la primul articol, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, şi până la cel din urmă, Pe cine supără adevărul?, încheiat cu o formulare axiomatică pentru convingerea sa: „Repet ce am mai spus de atâtea ori! Dacă Bunul Dumnezeu ne-a lăsat aici, pe toţi, aici trebuie să trăim împreună, în pace şi în deplină înţelegere!”
Doru Dinu Glăvan a salutat evenimentul jubiliar, la care a venit din dragoste, mărturisind că este mai bogat, având asemenea prieteni la Mureş. De 50 de ani, el activează la Radio Bucureşti, după ce a realizat Radio Reşiţa. În calitatea sa de preşedinte U.Z.P.R., aduce ameliorări şi inovaţii în breasla jurnaliştilor, fiind mulţumit să anunţe apariţia primului număr din revista „U.Z.P”, care se doreşte a fi un nou „reper în media românească”, prin rubricatura şi temele inedite, pe care le va aborda această publicație profesională. Îngrijorarea Domniei Sale este legată de viitorul jurnalismului românesc, amenințat de superficialitatea culturii cu care intră în presă noii absolvenți. Perspectiva aceasta sumbră a provocat un moment de dezbatere, la care s-au antrenat și alți participanți la eveniment. Cantautorul Traian Comșa, sosit de la Sighișoara, a propus un program de muzică folk pe versurile poetului Nicolae Băciuț, iar reghinenii Smaranda German și tatăl ei, Enea German, au interpretat compoziții pe versuri de autori mureșeni dar și din lirica națională.
Cartea Marianei Cristescu, recent apărută la Editura Vatra Veche din localitate şi intitulată Amor prohibit-Forbidden love, a fost tradusă în engleză de Ileana Sandu. Aşa cum observa Valentin Marica în prezentarea lui, autoarea evoluează în versurile volumului spre o nouă tehnică, cea a exprimării codate. Este o decantare a fiinţei până la jurământul făcut cu mâna pe inimă, ca renaştere a celei care, după o viaţă de jurnalistă, apare într-o altă ipostază, asemenea cochiliei ce naşte şi din ea apare un nou melc. Făcând un periplu prin teritorii lirice cu funcţie recuperatoare, poezia volumului se înalţă pe doi piloni, cel a contururilor biografice şi acela al contururilor culturale, susţinut de lectura poetei în domeniile filosofiei şi artelor. De aici şi formula inedită a poetei: „Mucius Scaevola n-a fost fratele meu. / El nu şi-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu, neavând mai de preţ/ decât inima,-pe ea am sortit-o flăcării,…” (Blasfe- mie).
anca 3O poezie a trăirii filtrate prin meditaţie, oglindind portretul interior al unui om întreg. „Această carte, a conchis Valentin Marica, e adevărul Marianei Cristescu.” Publicistul, editorul şi poetul Nicolae Băciuţ a lansat în discuţie o altă temă dureroasă şi neliniştitoare, cea a situaţiei traducerilor din literatura română. O asemenea activitate solicită o calitate înaltă a pregătirii profesioniştilor care se angajează să „rescrie” textul supus traducerii. În condiţiile în care echivalenţe simetrice nu se găsesc în limba de sosire a textului, sarcina traducătorului devine mai dificilă. Îngrijorător este adevărul că din literatura română clasică nu s-au tradus suficient în alte limbi scriitorii fundamentali, iar promovarea traducerilor se face în condiţii improprii, produse şi de subiectivitatea selecţiilor. Nu există un circuit oficial, prin care cartea să ajungă la cititorul căruia îi este destinată. De aceea, traducerile realizate în ţara noastră nici nu ajung în circuitul marilor premii. Nu avem până în prezent un Premiu Nobel pentru literatură. Pe tot parcursul zilei, standul cu noile cărţi a stat la dispoziţia iubitorilor de literatură, care le-au cumpărat la preţurile stabilite de autori, iar aceştia au dat autografe. Aşadar, un exerciţiu de admiraţie care a apropiat şi mai mult participanţii la acest eveniment, unde s-a vorbit despre vreo 14 cărţi importante, care tocmai îşi încep călătoria lor printre oameni.
În încheiere, Mariana Cristescu a anunţat viitoarea ediţie pentru 25 martie 2016, iar Nicolae Băciuţ a prezentat ideea proiectului celor 100 cărţi pentru Marea Unire, care se va finaliza în anul 2018, când ele vor constitui obiectul unei expoziţii itinerante, ce va trece prin mai multe localităţi, spre a se opri la Alba Iulia.
Ca organizatoare neobosită a unui asemenea eveniment fast, atât de divers ca tematică şi forme de ilustrare a artisticului, doamna Mariana Cristescu, împreună cu echipa dânsei de colaboratori/ alias „muşchetari”, cum obişnuieşte cu familiaritate să-i numească, merită întreaga preţuire, mai ales că „Punţi de lumină” este singura manifestare de o asemenea înaltă calitate a pro- movării artiştilor şi a cărţilor recent apărute, în special, pe raza judeţului Mureş.

 

◊◊◊

 

jurnal astra 1

Titlurile celor patru cărți sunt: Lucian Blaga şi ultima lui muză, de Anca Sîrghie, Zevedei Barbu, Metafizică şi umanism, ediție îngrijită de Marin Diaconu, sosit la acest eveniment din București, Zevedei Barbu, psiholog, sociolog şi filosof, român şi englez de Daniela Maci din Oradea și Michael Finkenthal, venit de la Universitatea din Maryland Columbia, S.U.A., și Radu Stanca, profil spiritual, de Marin Diaconu și Anca Sîrghie. În cadrul lansării, actorii Lerida Buchholzer, Gabriela Neagu, Dana Lăzărescu și Mihai Coman de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu au susținut un recital din lirica poeților Lucian Blaga și Radu Stanca și au citit din eseurile lui Zevedei Barbu.
Un prim moment al seratei a fost susținut de Maria Muguraș Petrescu, publicista lansând volumul Lucian Blaga şi ultima lui muză, o carte-document în care autoarea, Anca Sîrghie, prezintă în primele două părți interviul pe care l-a realizat cu o cvasinecunoscută „doamnă a literaturii române”, Elena Daniello, iar într-o a treia parte intră în dialog imaginar chiar cu Lucian Blaga. „Sunt fericită-va afirma Anca Sîrghie- că exact în dreptul meu s-a deschis sufletul unei asemenea femei delicate, care tăinuise iubirea aceasta mulți ani, vrând să nu deranjeze pe nimeni. Am avut față de prietena mea Elena Daniello o datorie morală, pe care acum și astfel mi-o împlinesc. Această carte este rodul unei experiențe scriitoricești inedite- a precizat autoarea-. Este probabil a 30-a carte la care am lucrat, dar niciodată nu s-a întâmplat ca mai întâi ea să aibă forma unui film documentar, (desigur că mă refer la cel intitulat Amintiri despre Lucian Blaga, cuprinzând dialogul meu cu Elena Daniello înregistrat în 1998 la Cluj-Napoca), și numai apoi să devină text pe hârtie.” Cu atât mai neobișnuit- va observa Maria Muguraș Petrescu- este faptul că abia ieșită de sub tipar, cartea a ajuns
la românii din California, unde în aprilie 2015 ea a fost lansată de istoricul Gh. Naghi la Casa Română, ca în Denver, capitala statului Colorado, ea să fie prezentată de profesorul Sebastian Doreanu la Cenaclul „Mircea Eliade”. În lunile ce au urmat cartea a fost comentată direct și radiofonic în comunitățile românilor din Michigan și la cei din statul Ohio, unde la Cenaclul „Cafeneaua de cultură” din Cleveland, autoarea a răspuns invitației scriitorilor comunității locale de trei ori, la mici intervale. În aceste întâlniri cu românii americani, Anca Sîrghie le-a vorbit despre Mihai Eminescu, Lucian Blaga și despre Radu Stanca, oferindu-le „adevărate lecții de literatură română”, așa cum va mărturisi cu emoție doctorița Doina Antonescu, sosită împreună cu mama dânsei, Maria Cristea, tocmai din statul Pennsylvania, ca să asculte la Cleveland conferința universitarei de la Sibiu. Interesul stârnit în Statele Americii de noua cartea a Ancăi Sîrghie a explicat și invitațiile primite din partea unor români din Canada, țară unde dânsa a conferențiat și a lansat cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză la Societatea „Graiul românesc” din Windsor și la Câmpul Românesc de la Hamilton, în cadrul celei de a 45-a ediții a Săptămânii Internaționale a Culturii Române.
Maria Muguraș Petrescu a continuat prezentarea, propunându-și să răspundă la întrebarea: „În ce constă importanța acestei cărți?” Elena Daniello, ultima muză care l-a inspirat pe Lucian Blaga, s-a apropiat de poet în cel mai aspru deceniu al vieții și activității lui creatoare. De asemenea, și soțul doctoriței, Leon Daniello, era un prieten bun al poetului, un sfătuitor în anii când Blaga traducea poemul Faust al lui Goethe. Elena și Lucian au devenit prieteni de taină după ce Blaga fusese dat afară din Academia Română și din Universitatea de la
Cluj, nemaiputând să publice nimic din ceea ce scria în țara ocupată de comuniști. Ca mulți dintre intelectualii români ai „obsedantului deceniu” /1950-1960/, în fiecare noapte ei se temeau că vor fi arestați. O umilință mai mare nu poate exista pentru un creator autentic decât cea trăită de bibliotecarul indezirabil Lucian Blaga, obligat să-și dea propriile volume la moara de hârtie. De aceea, el se simțea „mort ca poet”, iar „Elen”, cum era ea numită de cei apropiați, este ființa inteligentă, cultivată și sensibilă care i-a retrezit optimismul necesar creației. Datorită ei, poetul Lucian Blaga a avut șansa unei renașteri sufletești și creatoare pe care poetul o definește astfel:” Aceasta este nu bătrânețea, ci adolescența triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea.” Dacă Mihai Eminescu definea dragostea ca pe un „farmec sfânt”, Lucian Blaga se referea la Elen în poezia Portret, glorificând, așa cum formula poetul „sfânta ta planetă”, pentru descrierea căreia „culori eu n-am în graiul lumii,/ și nici uleiuri pe paletă”. Poetul a reînceput să scrie versuri de dragoste ca în prima tinerețe, cuprinse în ciclul Vară de noiembrie, și a încheiat opera filosofică prin care a constituit un sistem de gândire propriu. Locul Elenei este, după cum confirmă versurile blagiene, între marile femei adorate din literatura universală, precum Francesca da Rimini din capodopera lui Dante Alighieri și Margareta poemului scris de Goethe. Lucian și Elena au trăit o iubire adevărată, dar dramatică, ce îmbogățește istoria literaturii române contemporane, fapt evidențiat strălucit prin dialogul consemnat de Anca Sîrghie în noua ei carte. Tocmai de aceea, noua apariție editorială este în primul rând un valoros document de istorie literară. Maria Muguraș Petrescu a realizat o cuprinzătoare și aplicată recenzie de carte, care urmează să fie prezentată în reviste de cultură din țară și din străinătate. Versurile recitalului susținut de actorii sibieni au augmentat imaginea „doamnei”, care merită un loc special între femeile literaturii române.
Al doilea moment al seratei a adus în atenția publicului prezent o lucrare solidă de 720 de pagini, intitulată Radu Stanca, profil spiritual, prelungind cercetarea realizată în 2012 sub titlul Dăltuiri de aceiași doi îngrijitori de ediție, Marin Diaconu și Anca Sîrghie. Este o carte-document ce va rămâne în istoria literaturii, completând strălucit exegeza stanciană. Lucrarea cuprinde, după cum a consemnat Marin Diaconu, o secvență de reală valoare, Repere biobibliografice şi spirituale. 1920-2014, un capitol Radu Stanca, despre el însuşi, urmat de Valorizări critice cu opiniile celor mai importanți critici literari care au cercetat pe autorul transilvănean. Noua exegeză mai cuprinde un capitol de Evocări, alte texte inedite ale scriitorului și cele 50 de pagini cu ilustrații edificatoare. „Este o carte-document de mare valoare pentru istoria literară, pentru că în ea se reconstituie biografia scriitorului cu multe amănunte pe care nu le-am avut până acum în vedere.
Pe lângă bibliografii minuțioase, devenite un instrument excelent de lucru pentru viitorii monografi și eseiști- a spus Anca Sîrghie- eu țin foarte mult la capitolul Evocărilor, dinspre finalul cărții. Am surprins în el persoane care l-au cunoscut pe scriitor și le-am creat dorința de a face mărturisiri despre Radu Stanca. Între ei sunt actori nonagenari, prieteni sibieni, colegi de-ai scriitorului regizor, cât și oameni din alte părți ale lumii. Chiar în Canada am descoperit pe poeta Veronica Lerner, care ne-a oferit câteva amintiri despre familia Stanca. Pentru că în urma unei documentări de înaltă valoare, oferim prin lucrarea de față repere indispensabile editorilor care sperăm că vor realiza cât de curând mult așteptatele Opere complete de Radu Stanca, fără falsă modestie apreciez că avem în față o carte care va rămâne în istoria literaturii».Despre valoarea cărții Radu Stanca. Profil spiritual a vorbit și istoric literar Mircea Braga, care a avut mai multe tangențe cu personalitatea și cu opera dramaturgică a scriitorului.
La fel de interesante sunt cele două cărți dedicate psihologului și filosofului Zevedei Barbu, universitarul clujean care prigonit fiind politic, după cum a relatat Marin Diaconu, creionându-i biografia, va părăsi țara și va continua să scrie, activând în Anglia și apoi în Brazilia, unde a și murit în anul 2000 . Tocmai pentru că destinul l-a rupt de țară, opera lui Zevedei Barbu a fost uitată decenii de-a rândul, astfel că inițiativa lui Michael Finkenthal, sosit anume în cadrul proiectului său recuperator la fastul eveniment cultural sibian consemnat aici, are drept țintă scoaterea la lumină a unei asemenea personalități reprezentative a culturii naționale și a diasporei române din Brazilia. Ţin să-l felicit pe profesorul univ. Michael Finkenthal de la Universitatea din Maryland Columbia, S.U. A. pentru proiectul său și pe colegii dumnealui din țară care îl susțin cu pasiune profesională. Despre cele două cărți ce evidențiază personalitatea lui Zevedei Barbu a vorbit și decanul Dumitru Batâr, care în dimineața aceleiași zile a invitat pe profesorii Michael Finkenthal și Marin Diaconu la un dialog cu studenții specialității Sociologie de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Afișul acelui moment academic a avut și o formulare edificatoare, anume Întoarcerea Profesorului Zevedei Barbu la Universitatea din Sibiu, formulare explicată prin faptul că în anii celui de-al Doilea Război Mondial tânărul de o sclipitoare inteligență Zevedei Barbu fusese asistentul lui Lucian Blaga la Sibiu.
Proiectul lansării de două ori duble de la Sibiu a continuat la Cluj-Napoca, la Deva și Bistrița, la Timișoara și București. Pretutindeni publicul țintă în proiectul profesorului Michael Finkenthal și în lansarea noilor cărți despre Lucian Blaga și Radu Stanca au fost în primul rând studenții și masteranzii, tinerii cititori, adică cei ce pot folosi șansa de a-și forma un model de muncă închinată științei sau artelor, urmând totodată să ducă mai departe cercetarea generațiilor mature de ieri și de astăzi.Alexandra Drăguț