ESEU

–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-

 

–––––––––––––––––-

 

–––––––––––––––––-

 

–––––––––––––––––-

 

–––––––––––––––––-

 

–––––––––––––––––-

 

–––––––––––––––––-

 

–––––––––––––––––-

 

–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-
–––––––––––––––––-

Doctorul de la salonul nr. 6

Constantin Ardeleanu

iunie 2016

E posibil să trăieşti 40 de ani în secolul XIX şi de zece ori mai puţin, 4 ani, în secolul XX, într-o viaţă atât de scurtă realizând cel puţin patru capodopere teatrale, jucate pe toate scenele lumii ? Da, numai dacă te numeşti Anton Pavlovici Cehov…Antoşa, nepot de iobag (bunicul răscumpărându-şi sclavia cu 3500 ruble) şi fiu de băcan(fugit la Moscova din cauza creditorilor). Născut la 17.01.1860 în orăşelul Tangarog (între Marea de Azov şi stepă) şi mort la Badenweiller la 15.07.1904, vegheat de soţia lui devotată, Olga Knipper(în cheie numerologică, nenorocul dispariţiei sale este reprezentat de un 1, în parantezele a doi de 13: 1+5+7 ; 9+4). Evadând din mirosul de scrumbie şi petrol, Cehov va termina facultatea de medicină în 1884, obţinând, după spusele sale, titlul de „doctor şi medic de zemstvă”, şi practicându-şi meseria în suburbia Cikinsk şi apoi Zvenigorod. Ocupat cu consultaţiile şi administraţia, abia îşi trăgea sufletul sub un ulm secular, unde scria povestiri inspirate din cazuistica sa medicală. În anul 1885, la Babkino, Cehov va cunoaşte pe nepotul lui Kisselef, Alexandru, pe pictorul peisagist Levitan şi compozitorul Ceaikovski. Peste un an se va reîntoarce la Moscova(oraşul studiilor), unde se dedică aproape în totalitate „amantei”(„medicina mi-a fost soţie iar literatura amantă. Când mă plictiseam lângă una, înnoptam lângă cealaltă”). În „perioada lui Antoşa Cehonte”, Cehov va scrie un număr imens de schiţe, povestiri, parodii, nuvele, scenete(120 în 1883, respectiv 129 în 1885), consacrându-se ca un mare scriitor, încununat în 1888 cu premiul „Puşkin” pentru literatură(considerat a fi primul şi ultimul prozator care n-are eroi ?!). „Sora talentului”(după el, conciziunea) şochează lumea literară. Ca şi Alphonse Daudet, aceasta se explică prin faptul că ştia foarte multe cântece, ce trebuiau împărtăşite. În 1892, Cehov va călători în insula Sahalin, la 45000 verste departe de casă. Deşi el însuşi era, de 6 ani, bolnav de tuberculoză, a tratat şi a întocmit 10000 fişe medicale. Se va întoarce la Melihovo pe un traseu exotic(Singapore-India- Viena-Veneţia-Roma-Neapole-Paris), unde-l aştepta holera ce izbucnise în Rusia. Aproape că nu se mai dădea jos din birjă, bântuind cele 25 sate date în supraveghere. Avea dreptate Thomas Mann: „Întrebarea ce-i de făcut este o nălucă rătăcind mereu prin opera lui Cehov”. A nu se uita că în 1892 a apărut celebra nuvelă „Salonul nr. 6”, atât de dramatică, încât şi unui răufăcător al istoriei, Lenin, după ce a terminat lectura, i s-a făcut groază, ieşind tulburat din cameră: „aveam senzaţia că eu însumi aş fi închis în salonul nr. 6”. În 1902, Cehov va renunţa la titlul de academician(primit în 1900), solidarizându-se cu excluderea lui Gorki din instituţia „nemuritorilor”, dictată de ţarul Nicolae al II-lea. Ultimii zece ani din viaţă i-a dedicat dramaturgiei(o amantă imperială!), etalându-şi careul de piese-capodoperă: „Pescăruşul”(1896), „Unchiul Vania”(1899), „Trei surori”(1901) şi „Livada cu vişini”(1904), precedate de multe comedioare în genul facil al lui Labiche. El e inventatorul unui original „teatru de atmosferă”, noutate ce l-a costat un eşec la prima reprezentaţie a „Pescăruşului” la Petersburg. Aceiaşi piesă, jucată sub regia lui Stanislavski, la Moscova în 1898 a triumfat. Grav bolnav, Cehov a foat văduvit de minima satisfacţie de a asista la premierele pieselor sale. Numit de Tolstoi „un Puşkin al prozei”, Cehov s-a dovedit a fi un veritabil chirurg al sufletului rus. Pescăruşul sculptat pe piatra sa funerară din cimitirul Novo-Deviţki, sub umbră de vişini(de care s-o fi ocupat unchiul Vania şi cele Trei surori) ne avertizează că este în topul primilor 10 autori cei mai citiţi din lume.◊◊◊

Bătrânul

Constantin Ardeleanu

iunie 2016

Ernest Miller Heminguay a trăit doar 62 de ani (el însuşi astfel a decis la 2.07.1961, împuşcându-se cu arma favorită), dar subiectul vieţii sale(cu 3 războaie şi 4 căsnicii!) depăşeşe cu mult fantezia din vestitele-i romane. Greu de anticipat spiritul de aventurier al copilului născut la 21.07.1899 în Oak Park, Illinois, în familia liniştită, formată dintr-un medic şi o muziciană. Toată copilăria şi-a urât mama fiindcă l-a silit să înveţe violoncelul, mulţumindu-i deabia atunci când arta contrapunctului l-a ajutat în „orchestrarea” romanului „Pentru cine bat clopotele”. Majoratul îl va prinde ca şofer de ambulanţă în războiul din Italia, de unde se va întoarce grav rănit. În calitate de corespondent de război la Paris, va scrie în 1926 prima sa operă importantă, „Fiesta”, urmată după trei ani de romanul „Adio, arme”. Modernismul literaturii europene îl va influenţa decisiv, chiar dacă el declara, mimând modestia, că n-are de gând să intre în ring cu Tolstoi. Apoi credinţa lui era că proza veritabilă e arhitectură, nu decoraţie interioară. Va fi present Heminguay la „Ziua Z ”(debarcarea în Normandia) şi la eliberarea Parisului. Totuşi romancierul n-a luptat numai pe fronturile armate, ci şi pe aliniamentele subtile ale spionajului. Cei care îi iubesc doar capodoperele, şi nu agrează malefismul(fie şi în numele…patriotismului), nu pot fi decât decepţionaţi de spionul cu acelaşi nume (nici măcar, Hoover, şeful FBI, n-a apreciat ataşamentul noului „trăgător de sfori”). În 1942, rezident în Cuba, Heminguay(conform ataşatului legal FBI, R.G. Leddy) „a avut completa neruşinare de a-şi oferi serviciile ca spion sub acoperire”(surse : republicanii spanioli refugiaţi în Cuba, care vizitau deseori reşedinţa scriitorului din San Francisco de Paulo). Atât de captat era de misiunile secrete, încât a refuzat un scenariu de la Hollywood despre „Tigrii din Burma”, în sumă de 150000 dolari. FBI se alertase că doamna Heminguay(Martha Gellhorn) urma să o viziteze pe doamna Roosvelt la 12.10.1942Dacă vestea că activitatea reţelei lui Hemninguay în Cuba se terminase la 1.04.1943 a produs uşurare în rândul spionajului american, proiectul unei cărţi vizând această îndeletnicire i-a alertat din nou. De abia hotărârea amânării apariţiei după terminarea războiului i-a liniştit pe cei consideraţi de autor greoi şi lipsiţi de imaginaţie. Mult mai palpitantă a apărut provocarea la duel, adresată în 1954 lui Heminguay, de către Edward „Ted” Scott, de origine britanică, născut în Noua Zeelandă, un journalist de la gazeta „Havana Post”. Cearta a pornit de la faptul că soţia, Mary, a fost contrazisă de Scott, că friptura de leu ar fi fost delicioasă. Dacă acest columnist, care l-a lăudat pe romancier la rubrica „Intersting if True”(„Interesant, dacă-i adevărat”), era gata să nu pedepsească remarca unei femei(„colonist britanic idiot”), nu putea accepta solidaritatea soţului cu ea. Heminguay a refuzat duelul prin reprezentantul lui Scott. dr. Sancho Pessiro, motivând cu starea de sănătate nu tocmai bună şi că are mult de scris. Bătrânul se duelase cu marea (inclusiv cu marea literatură), obţinând în 1953 Premiul Pullizer, iar în 1954 râvnitul Premiu Nobel. Ar fi fost culmea ca vânătorul de safari, supravieţuitorul a două accidente grave de avion în Africa sudică, să piară într-un banal duel, generat de lipsa de gust pentru friptura de leu. Suferind de o boală genetică incurabilă(care a dus şi la sinuciderea tatălui, sorei Ursula şi fratelui Leicester), accelerată de accidentele aviatice şi de consumul exagerat de alcool, Heminguay a decis să-şi curme zilele la 2.07.1961, când pentu el au bătut clopotele. În fine, după atâta război, şi pace…În ceruri, Tolstoi ştia că în Ernest Heminguay are un adversar pe măsură…

Ernest Miller Heminguay

◊◊◊

Esenin prozator

George Limbeanu

iunie 2016

O atare afirmaţie provenind dintr-o asociere de termeni oarecum inedită precum cea din titlu, ar avea darul să stârnească o firească stupefacţie în rândul admiratorilor ahtiaţi după poezia eseniană. Această stare se va petrece doar până în momentul în care scrierile în proză ale poetului, adunate în volumul “Văgăuna”* nu le parvin direct sau printr-o prezentare exhaustivă care se vrea a fi cea din rândurile de faţă. După furorile pe care le-a stârnit în cercurile culturale petersburgheze şi, mai apoi, în rândurile marelui public din Rusia şi de peste hotare prin versurile sale inegalabile în literatura rusă de la începutul secolului XX, prin originalitatea lor intempestivă, tânărul poet îşi încearcă şi reuşeşte să îşi impună condeiul şi în proză. Totul se întâmplă înaintea revoluţiei bolşevice, când Esenin avea să dea măsura întregului său talent literar. Intrigat, bănuim, de desele catalogari ale criticilor literari, unii deja consacraţi ca eseniologi, de a fi poetul ţărănimii ruse prin unele reflexe rurale inevitabile în poezile sale, mai cu seamă după apariţia volumului “Clopotul satelor”, opinie pe care nu o acceptă întru totul, va purcede să redea etosul satului tradiţional rusesc în proză. Avea, fireşte, ca leitmotiv viaţa cu toate apanajele acesteia din Konstantinovo, sătucul în care a văzut lumina zilei, poetul, şi, în cele din urmă prozatorul. Doar în modul acesta el poate fi revendicat ca exponent al ilustrării traiului acelor mujici ruşi, obligaţi încă să trăiască fără voia lor, în evul mediu târziu din Rusia ţaristă. Chiar dacă în poeziile sale răzbat puternice accente din stepa sau taigalele ruseşti, nu în această configuraţie lirică trebuie căutată apartenenţa sa, la redarea vieţii din isbelele săteşti, acele căscioare umile şi sărăcăcioase durate să înfrunte cumplitele ierni din întinsa Rusie. Condeer polivalent, Esenin demonstrează capacitatea sa de a stăpâni meştesugul scrierii în proză cu aceeaşi virtuozitate întâlnită în poezie, sfidând prejudecata ca primă ipostază, adică proza este apanajul unei vârste ce a acumulat suficiente experienţe de viaţă. Ori, autorul acelor antologice culegeri de poezie, avea doar ceva mai mult peste vârsta de douăzeci de ani, când a zămislit ,,Văgăuna” Este imperios necesar să subliniem faptul că pătrunderea în sfera prozei, nu l-a determinat pe Esenin să abandoneze prima sa dragoste lirică, poezia. Era doar o stare trecătoare care nu i-a afectat vâna poetică. Reîntoarcerea voluntară printre consătenii săi i-a insuflat dorinţa firească de a se implica în universal etosului rural pe care îl redescoperă ca fiind străbătut de o anumită mitologie, de ritualuri încă neexplorate, legate de nunţi, botezuri şi înmormântări, precum şi de o serie întreagă de obiceiuri de sărbători şi datini tradiţionale. Punctează, de asemenea, un limbaj arhaic pe care alţi intelectuali ruşi nu l-ar întelege decât într-o măsură deloc neglijabilă. Fiind deja un poet consacrat, Esenin se abandonează prozei cu o anume suficienţă de sine, captivat de acea magie a satului pe care clasicii ruşi au perceput-o vag, poate doar cu excepţia unui Tolstoi, dar care a ignorant-o cu bună ştiinţă, consacrându-se unui gen literar cu subiecte de sorginte urbană. Tânărul Esenin pătrunde în esenţa etosului popular cu o rară intuiţie pe care o generează doar trăirea nemijlocită în sfera ruralului, din care extrage semnificaţia unei condiţii umane plămădită în satul patriarhal rusesc. O anume semnificaţie, poate cea definitorie pentru sufletul ţăranului rus, este aceea prin care acesta abordează iubirea în mod direct fără ocolişuri artificiale, abstracte. De aceea, Iuri Procuşev, unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai operei eseniene afirmă că ,,Văgăuna” poate fi cotată ca un ,,poem în proză despre dragoste şi moarte”. Înainte de a pătrunde în conţinutul acestei nuvele cu un titlu oarecum bizar, se impune o precizare privind cadrul de desfăşurare al unor episoade tulburătoare, fiind vorba de un spaţiu existent în realitate, în apropierea râului Oka. Era un fost conac botezat de localnici “Văgăuna albă”, ce a aparţinut unui moşier rus. Undeva în apropiere se afla o moară şi o casă locuită de un pădurar, toate acestea constituind cadrul unde prozatorul prezintă acţiunile personajelor sale dintre cele mai diverse: de la vânătoare şi pescuit până la gama de îndeletniciri, precum şi obiceiuri legate de cununii, botezuri, înmormântări. Eroii esenieni de cele mai diverse vârste, sexe, ocupaţii sunt, evident, agricultori, vânători, pescari, casnice şi mesteşugari care răzbat în viaţa de toate zilele în mod surprinzător în pofida tuturor vicisitudinilor naturale şi sociale într-o Rusie anchilozată în chingile înapoierii economice, unde încercările timide de reforme nu au reuşit să schimbe decât într-o mică măsură structurile amorfe ale societăţii dominate de autocraţia ţaristă. Toate acţiunile şi trăirile sunt marcate de un dinamism, de o energie aparte, impulsionate de voinţa unor caractere puternice, altminteri existenţa lor ar fi de neconceput în condiţiile vitrege din arealul rural rusesc, în care truda de zi cu zi este o componentă firească a stării lor sociale. Nu lipsesc desigur incidentele şi încleştările imprevizibile determinate de natura şi specificul preocupărilor şi a muncilor care îi împing pe acesti oameni spre limita existenţei lor. Apar divergenţe crâncene cu slujitorii organelor de ordine, acei jandarmi ţarişti, care “tăiau şi spânzurau” prin satele ruseşti. Nu lipsesc nici încăierările dintre oamenii de rând, ei între ei, în urma unor pricini dintre cele mai diverse care ies la suprafaţă după îngurgitarea unui pahar de votca în plus. O datorie mai veche, o confruntare de pasiuni şi simpatii, de rivalităţi legate de farmecele incitante ale unei fetişcane sau ale unei vădane drăcoase, sunt tot atâtea motive de conflicte care uneori sfârşesc în mod dramatic. Am desprins dinamismul de scenă de mare tensiune existenţială, o secvenţă de un realism cutremurător: ,,Mulţimea de gură cască încerca să aţâţe bătaia. Mujicul ciolănos îşi făcu vânt şi ţăruşul se frânse în două în capul ajutorului de jandarm; partea frântă se amestecă în terciul sângeriu ca voronocul. Axiutka tâşni din gloată şi sări pe mujic pe care-l lovi în tâmplă cu muchia cuţitului. Gloata vui, toţi se repeziră la Axiutka.
-Arde-l pe cuţitar! Răcni mujicul care-şi sălta sprinten piciorul, izbindu-l cu dibăcie pe Axiutka peste călcâie. Căzu şi simţi cum îl apasă pe piept nişte genunchi osoşi si grei. Un tânăr îşi croi drum cu pumnii, prin mulţime şi-l izbi pe cel căzut cu muchia unui topor în gât. Loviturile căzură ca ploaia peste faţă până când din nasul strivit tâşni o spumă roşu-negricioasă.”
Finalul este previzibil: tânărul după ce îngăimă două- trei vorbe, se prăbuşi pentru totdeauna, spre durerea şi disperarea tatălui său, “bătrânul paracliser”, care asistase neputincios la sângeroasa înclestare de forţe ostile. Părintele celui ucis a mai avut puterea să rostească doar atât: “Băutura asta te împinge unde nu te aştepţi”
Firul roşu al nuvelei – roman ,,Văgăuna” este marcat cu predilecţie de către Esenin cu scene de dragoste inefabile care alcătuiesc partea frumoasă a unora dintre personajele sale, pe care le surprinde în cele mai variate ipostaze, ce dau adevarata savoare a întregii naraţiuni. Îi întâlnim constant pe Limpiada şi Karev, ba împreună, ba despărţiţi temporar pentru că în calea iubirii lor se interpun valuri umane capabile să le destrame legătura sufletească de o anume puritate, mereu zădărnicită. Flăcăul aproape tomnatic, mânat de simţul datoriei ca vânător statornic într-o echipă, este nevoit să bată coclaurile cu tovarăşii lui întru împlinirea existenţei de fiecare zi. În acest timp, oameni pretinşi binevoitori printre care şi tatăl său vor s-o mărite pe Limpiada (Lipa) cu un individ mult prea vârstnic, dar bogat. Aceasta rezistă cu cerbicia proprie a femeii care iubeşte (a femeii ruse nemaipomenit de fidelă după unii autori) declarând deschis devotamentul său pentru bărbatul inimii sale. În jurul acestei idile se ţes intrigi, comentarii pro şi contra, apar interese de clan, se înoada fel şi fel de bârfe sau susţineri subiective fără un support real. Pe mai multe zeci de pagini este dificil de întrevăzut finalul acestei inedite poveşti de dragoste, citititorul fiind îndemnat, dacă nu cumva obligat să urmărească cu sufletul la gură un previzibil deznodămant. În acest context, fulminant, răzbate talentul de prozator al poetului Esenin care cu siguranţă ar mai fi oferit cititorilor ruşi şi altora de pe aiurea, alte scrieri în proză, dacă nu ar fi intervenit sfârşitul său tragic, atât de prematur. Acest „poem în proză” se înscrie în patrimoniul operelor lăsate de marii clasici ruşi. Limbajul folosit este unul impregnat de termini şi alocuţiuni specifice epocii în care se plămădeşte naraţiunea aceasta în permanenţă inflamată. Acest fapt însă nu ştribeşte cu nimic plăcerea lecturii prin pitorescul acţiunii şi intrigii în sens literar, până la seducţia irezistibilă a lectorului.