PICTURĂ

noiembrie 2017, nr.60

–––––––––

iulie 2017

–––––––––

Cătălina-Antonia Stoenescu Sidea

februarie 2017

Salonul UAP

februarie 2017

2
3
4
5
6
7
8

Salonul UAP

ianuarie 2017

Arte plastice

ianuarie 2017

Constantin Ilea

decembrie 2016

Constantin Ilea – 75 de ani

 

Constantin Ilea,
într-un dialog provocat de Mihai Posada
La 23 noiembrie 2016, maestrul Ilea a împlinit 75 de ani

Din binecuvântate pricini, convorbirea noastră a rămas, până azi, inedită. Prezentăm, în semn de omagiu, câteva fragmente din amplul dialog realizat cu pictorul şi profesorul sibian Constantin Ilea. La mulți ani, maestre!
Mihai Posada: Întrebarea obişnuită ar fi – pentru o mică prezentare – despre locul de naştere, şcoala cu figura deosebită a vreunui profesor, apoi devenirea în meseria de pictor şi dascăl de pictură
Constantin Ilea: Am apărut pe lume în 1941, 23 noiembrie, la Turda. Am avut o copilărie nemaipomenit de fericită, între ciment şi var. După şapte clase, părinţii au vrut să mă facă doctor. D’apoi, eu nu prea le aveam cu sângele: ştiam că dacă eşti doctor vezi numai sânge. De la Turda ne-am mutat la Cluj, c’a zis Tata că cresc copiii şi trebuie să facă şcoală – asta era în 1956 – şi m-a înscris la un liceu de cultură generală, în ideea că voi fi până la urmă doctor. Dar, între timp, am făcut o vizită unui unchi de-al meu care era pictor, eu fără să ştiu că era pictor. Îi ziceam „Profesorul”, în familie. Acolo am văzut prima dată pictură, în viaţa mea, la 14 ani. Când am văzut lucrări pe pereţi, am zis: –„Ei, asta aş vrea să fac şi eu! Dar cum?”. Şi discuţia dintre Tata şi Unchiu’: –„Măi băieţică, aşa-i zicea el lui Tata, dacă nu va intra la liceu, poate îl aducem aci, la şcoala noastră, că pân-acuma era şcoală de meserii şi s-a făcut liceu, şcoală medie, ş-apoi vedem…”. Mă întreabă: –„Ştii să desenezi?”. Zic : –„Ştiu. Am avut note de 9 şi de 10 la desen”. D’apoi, ce făceam atunci, cruciuliţe şi alte chestii, că făceam desen cu profesorul de sport [râde]. Cu el făceam şi muzică: sport, muzică, dexterităţi – toate le făceam cu profesorul respectiv. Şi mi-a încolţit ideea că dacă reuşesc la liceul teoretic, nu pot să mă mai duc dincolo, cum zicea Unchiu’. Ce să fac? M-am dus la examen, că eram conştiincios de felul meu, am trecut de română, am trecut de matematică, nu ştiam cum să fac, pentru că eram bunicel la învăţătură, peste medie şi’mi era ruşine să nu scriu. Şi am găsit soluţia: să nu mă prezint în final. Aşa am făcut. Sigur, a fost chemată Mama, să ia actele, s-a închis toată problema. Frate’meu mai mic, când a auzit, imediat, s-a dus să-l informeze pe Tata, la serviciu. Şi-mi spune: – „Băi, a zis Tata să nu te prindă acasă, că te omoară” [râde]. Bine, Tata nu ştia ce intenţionam eu. Drept pentru care, mi-am luat ceva în buzunare şi am plecat la Turda, pe jos, că bani n’aveam – să nu mă prindă Tata, să mă bată. O singură dată m-a bătut, dar atât de rău, încât n-aş mai fi vrut să mă bată…
M. P.: V-aţi luat lumea’n cap?
C. I.: Să nu mă bată Tata. La Turda, prima noapte am dormit în podul casei unde am locuit, că se intra pe afară. A doua zi, seara, podul era închis. Am dormit într-un coteţ de păsări sau de porci, dar era unul nou făcut. A treia zi am dormit la un coleg. De 23 August am fost la demonstraţie cu echipa sportivă şi când ne-am întors la stadion, mă aştepta Frate’meu: –„Hai acasă, că m-a trimis Tata după tine!”. –„Nu viu, că mă bate”. –„Nu te bate, că a picat de pe scară, şi-a scrântit un picior şi stă în pat”. Era zidar, Tata. În sfârşit, ne-am dus la examen, la şcoala din Cluj, care se transforma din şcoală de arte şi meserii, în liceu de arte. Dar înainte, Unchiu’meu m-a chemat, să vadă ce ştiu la desen. Îmi dă o planşetă de 50 pe 70 de centimetri, cu foaie pe ea, cum nu mai văzusem până atunci, şi zice: –„Măi, ce să-ţi dau eu ţie să desenezi? Desenează tu găleata asta!”. O găleată simplă. A plecat, aproape o oră. Eu am desenat o găleată nemaipomenită. Şi când revine, se porneşte pe-un râs, de se ţinea cu mâinile de burtă. Am crezut că intru-n pământ. Am desenat eu găleata, dar mică, de doi-trei centimetri, într-un colţ, pe foaie [râdem amândoi, cu poftă]. În colţul din dreapta, sus.
M. P.: Cu modestie?
C. I.: Totală. Şi a început să-mi explice să desenez pe toată foaia, că de-aia am foaia, m-a învăţat să măsor, şi până la urmă am desenat găleata pe toată coala. Nenorocirea mare a fost la valoraţie, la umbră şi lumină.

 

Nu aveam mâna făcută, nu ştiam, dar, mă rog… –„Vii, mâine, la examen!”. La examen, m-am chinuit cu o vază tip amforă. Acum, ştiam să desenez, dar nu-mi ieşea simetrică. Dacă n-am şters, până aproape să rup foaia. Până la urmă, a ieşit ceva. A doua zi, era compoziţia. Nu ştiam ce-i aia compoziţie, habar n-aveam. Vine directorul Moţu, sculptor şi zice: –„Ce să vă dau eu vouă? De Ion Creangă aţi auzit?”. Normal, a auzit toată lumea. –„Da’de bădiţa Vasile aţi auzit voi, cum l-a prins cu arcanul, să-l ducă la oaste, mă?”. Unii da, alţii nu prea. –„Na, asta trebuie să faceţi!”. Ş-apoi, am desenat acolo, am făcut în centru doi poliţişti, cum îl ţineau pe unul, să-l lege, să-l ducă. Şi-n rest, un şantier, că se lucra la stradă. Cum l-a prins: l-au luat de la lucru, că lucra la drum. La drum m-am priceput: oameni cu roabe, cu lopeţi, că asta ştiam de la taică-meu, că de multe ori m-a dus la lucru pe şantier şi ştiam. Numai că am făcut toate figurile cam mititele, dar compoziţia, plină foaia, avea multe personaje. M-a trimis Tata să-ntreb pe Unchiu’ce-am făcut. Eu ştiam că am trecut, că mă văzusem pe o fişă acolo, şi zic: –„Trebuie să mă duc la oral!”. N-am dat limba română, asta am dat numai la facultate. S-a dat numai istorie. Şi am trecut. A fost bine, am tras un pic cam tare, că erau unii mai talentaţi decât mine, eu trebuia să vin din urmă. Până la urmă am răzbit cu bine
M. P.: Au fost, în viaţa şcolărească, şi momente de disperare, de pierdere a încrederii?
C. I.: Au fost, sigur că au fost, pentru că eram ambiţios şi nu răzbeam. Mă grăbeam, şi nu reuşeam să ajung la nivelul dorit, pe care-l vedeam la alţii, mai buni decât mine
M. P.: Era ca un handicap de trecut?
C. I: Eu nu auzisem până atunci de pictură şi vroiam să fac ce vroiam. Până la urmă, a fost bine, am luat şi premiul de specialitate. Cu premiul trei am terminat liceul, numai că am picat la Bac’: decepţie puternică în dragoste, care m-a dărâmat total. Aşa că am picat, cu ăia mai slăbuţi din clasă, dar până la urmă, am luat Bac’ul în toamnă şi am şi intrat din prima la facultate. Culmea, am intrat la facultate cu desen şi cu acuarelă, că eu nu aveam culori de ulei. Numai acuarelă, că nu aveam bani, eram sărac. Tehnica era la dispoziţia candidatului, numai că şi acolo m-am simţit un pic handicapat de alţii pe care-i vedeam cu truse, cu chestii..
M. P.: Cum a fost studenţia la Cluj?
C. I: Era o şcoală bună şi făcea treabă bună, cu, mă rog, umanism-socialismul de rigoare, dar meserie se făcea. Pe parcursul facultăţii i-am avut pe: Kadar, Fulger, Harşia, Abody – patru profesori am avut, de la fiecare am învăţat câte ceva. Primul an, l-am avut la desen pe Tibor Kadar, bun profesor, care în vara dintre anul I şi II s-a spânzurat, s-a sinucis, a avut ceva probleme cu revoluţia din Ungaria, nu ştiu amănunte. Şi Moţu, la fel, directorul liceului, a fost închis, iar după aia… Moţu, mai târziu, cred că în închisoare, nu ştiu amănunte. Dar, de la Kadar am învăţat desen
M. P.: Era secţie de pictură?
C. I.: Nu, în primul an, făceam toţi: 33 am fost, toţi făceam, primul an, la un loc, de toate: pictură, sculptură etc. Din anul doi se făceau opţiuni, se alegeau secţiile, timp era destul, încă cinci ani. Cu Kadar am vut un moment interesant, la un moment dat, la corectură. Făcusem, după părerea mea, un portret excepţional. Un desen după model. Vine la corectură. Trece pe lângă mine, face corectura la toată lumea. Eram 12 în atelier, că nu încăpeam toţi în acelaşi loc şi eram împărţiţi pe ateliere. Eu am zis că m-a lăsat la urmă, pentru că desenul meu e mai bun. După ce i-a terminat pe toţi, vine la mine şi zice: –„Auzi, ţie îţi place grişul cu lapte?”. Zic: –„Nu, dom’profesor, nu-mi place nici laptele, nici grişul”. –„Atunci, de ce-l faci? Ce-ai făcut aicea e un griş cu lapte”. Şi a plecat. Am fost descumpănit, am rupt foaia, am aruncat-o la gunoi. Apoi, mi-a zis că trebuie să termin desenul. Am luat altă coală. Era bine la institut [Institutul de arte plastice Ion Andreescu din Cluj], pentru că ni se dădeau materiale, ni se dădeau hârtie, culori, pensule, tot – a fost o treabă nemaipomenită
M. P.: Şi nici studenţi nu erau puţini?
C. I: De regulă, eram cam 30 pe an, pe vremea aia. Acesta a fost un moment de corectură foarte puternic şi foarte important. Era priceput la oameni, Kadar, ştia unde să te atace. A făcut un pic de băşcălie şi asta a fost corectura care mi-a prins bine
M. P.: Şi pe urmă, a ieşit un desen cum trebuie?
C. I.: Pe urmă, a ieşit bine. Şi zice: –„Na, vezi, aşa mai merge”. Ce se întâmplase? Eu lucrasem în cărbune şi lucrasem foarte uşor, fără să întind culoarea pe foaie, cu degetul. Şi suprafaţa a rămas poroasă, fiindcă hârtia era granulată şi dădea impresia de griş cu lapte. M-am prins după ce m-am măcinat eu un timp: era frumos, dar de suprafaţă. Griş cu lapte.
La sfârşitul anului s-a făcut o şedinţă mare de U.T.C. [Uniunea Tineretului Comunist, organizaţia naţională oficială pentru tineret]. Nu eram singurul inculpat în probleme de nerespectarea realismului socialist
M. P.: Studentul îşi luase o independenţă prea mare?
C. I.: La şedinţa aia am fost discutaţi: Ştefan Berthalan, care era în anul cinci sau şase, Ciato Victor, Florin Maxa şi eu.
Am fost discutaţi şi am primit, pe ideea că nu respectăm tematica şi nu respectăm umanismul socialist, vot de blam cu avertisment
M. P.: Era cam „putredă” imaginaţia tinerilor nerespectuoşi, în opinia utecistă?
C. I.: Da, da, da. Drept că, pentru chestia asta am pierdut şi bursa
M. P.: Asta nu v-a dat un sentiment tineresc de haiducie?
C. I.: Dădea, sigur că dădea, dar asta te costă. E drept că, după aceea, m-am cuminţit şi mi-am văzut de treabă
După ce am venit la Sibiu, tot năzdrăvan am rămas, pentru că aşa mă ştiau sibienii la început, de tânăr. Apoi, m-am cuminţit, încet-încet, când am văzut că dacă faci treabă de asta, aşa cum se zice că trebuie făcut, mai iei şi un ban, că se face contract
M. P.: Iar munca de artist nu este nici ea tocmai bine plătită..
C. I.: Mda, după absolvire, repartizare la Sibiu
M. P.: Căsătorie, învăţământ. Aţi fost profesorul meu de desen, în liceu
C. I.: În învăţământ, prima fază. Am stat patru ani în învăţământ, am văzut că salariul e cam mititel, m-am transferat în Cooperaţie. Salariul era mai mare, dar n-a ţinut mult, vreo doi ani, că după aceea s-au egalizat toate treburile, dar am rămas în Cooperaţie, 18 ani: creaţie, am fost şi şef de producţie, vreo doi ani, la Cooperativa Arta Sibiului, după aceea inspector de învăţământ, la U.J.C.M. [Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti]
Era un lucru namaipomenit; exista o comisie judeţeană care nu lăsa să treacă orice. Era o producţie, nici vorbă de kitsch! Acuma-i altă rânduială, adică acum nu-i nicio rânduială! Ce iese iese, ce se vinde se vinde, piaţa… Nu mai sunt comisiile astea: e bine, dar nu chiar. Prost înţeleasă, libertatea asta, ca şi democraţia. Democraţia nu înseamnă să faci ce vrei!
M. P.: O prostie prin care ne luăm singuri aerul. Dar, hai să ne întoarcem la lucrurile frumoase –suntem, totuşi, în atelierul unui artist!
C. I.: Ce-am uitat să spun: eu de fapt vroiam să fac sculptură. În anul al doilea, doi, buni prieteni de-ai mei, au zis: –„Hai, măi, cu noi, la pictură, lasă sculptura, că e mai greu, tu nu eşti prea solid, să ridici, hai la pictură!”. M-am dus la pictură. Ca după un an, unul din ei să se transfere la grafică [râdem]! Era vorba de Tavi Cosma şi de Gert Fabritius care nu le avea cu culoarea şi şi-a dat seama ceva mai târziu un pic, dar acuma face grafică foarte bună în Germania şi e bine văzut, artist de succes.
M. P.: Era sibian, Fabritius?
C. I: Fabritius era din Sebeş, dar a locuit în Sibiu
La un moment dat, eram prin anul cinci, lucram la o compoziţie, şi părerea mea era că lucrarea e bună şi nemaipomenită, şi Abody vine la corectură şi zice: –„Îţi place?”. Zic: –„Da”. Eu eram destul de modest, dar îmi plăcea ce am făcut. Zice: –„Bine, dacă-ţi place, dar ştii cum e lucrarea ta? E ca o cutie de conservă în care pui două chetre şi le durui aşa… Foarte zgomotoasă, dar nu e ce trebuie. Numai sună”. Eu asta am înţeles: că lucrarea nu are profunzime
Deci, am avut două corecturi care m-au marcat foarte puternic: şi aia cu „griş cu lapte”, şi asta cu „cutia de conservă”. Probabil că asta îmi trebuia mie, de la profesori. I-am avut aşa: în anii cinci-şase pe Abody Nagy Bella, în trei-patru pe Teodor Harşia, în doi pe Radu Fulger, în anul unu pe Tibor Kadar. Deci, e bine să ai şi mai mulţi profesori, că de la fiecare înveţi câte ceva: de la Kadar am învăţat desen, de la Harşia am învăţat culoare, el era un colorist bun, iar compoziţie am învăţat de la Abody
Asta a fost, am terminat cu Institutul, am venit la Sibiu, am ajuns la Cooperaţie, cu care am terminat în ’89, am venit director la Oficiul teritorial al U. A. P., până în ’93 şi apoi iar am venit în învăţământ, la Liceul de Artă. Aici m-am simţit bine şi am avut câţiva elevi buni. Şi asta e o satisfacţie, chiar foarte mare, la un moment dat.
M. P.: Ştiu că şi în familie aveţi elevi, pe unul din copii, din urmaşii-elevi.
C. I.: Păi. Urmaşii sunt cam bătrâni, deja [râde cu emoţie]
Trebuie să specific: am avut, am o căsnicie nemaipomenită
M. P.: Asta este, pentru un artist, o şansă?
C. I.: Mare şansă! O soţie înţelegătoare peste limite, la un moment dat, cu toată sinceritatea şi, din treaba asta au ieşit şi doi băieţi, Radu şi Rareş. Nicio clipă, nici eu şi nici nevasta mea nu ne-am gândit să-i îndrumăm către domeniul artistic, văzând cum ne merge treaba, mai ales mie. Ăl mare, care acuma este director de imagine la TV Cluj, a terminat Liceul Electrotehnic din Bucureşti, a profesat vreo doi ani ca depanator aparate Radio-TV, s-a căsătorit şi a zis, până la urmă, că vrea să facă totuşi Academia de Artă, pentru că în acel an, în ’95 sau cu un an înainte, se înfiinţase la Cluj secţia de foto-video-procesare imagine şi asta îl interesa. Până la urmă e bine, şi-a văzut fiecare de treabă cât au putut – sunt [în U.A.P.] membri de onoare amândoi băieţii – de-acu’ncolo, treaba lor!

◊◊◊

 

Corneliu Vana

octombrie 2016

 

 

 

 

 

◊◊◊

Dorin Apreutesei

octombrie 2016

Dorin Apreutesei s-a născut pe 22 mai 1958 la Vaslui. Din primii ani ai copilăriei a mers la cercul de pictură din Vaslui și a plecat pe acest drum la Liceul de Artă ”Octav Băncilă” din Iasi unde a terminat cursurile scolii gimnaziale.
După liceu, se orientează spre cariera militară și devine ofițer în Ministerul Apărării Naționale, unde activează în perioada 1982-1999.
Nu renunță la pictură și urmează cursurile Școlii Populare de Artă din București, în perioada 1985-1988, la clasa profesorului George-Paul Mihail.
Obține Premiul I la Expoziția Națională de Pictura organizată la Biblioteca ”Mihail Sadoveanu” în 1988, cu tabloul ”Portretul unui sudor”, lucrare de absolvire a scolii de arta.
După trecerea în rezervă, dedică timp picturii, își organizează atelierul, participă la tabere de pictură, realizează lucrări cu care participă la expoziții de grup.
• Expoziție de grup – „Carmen Moldavie”, Galeria Labyrinth- Octombrie 2016
• Expoziție de grup – „BALCIC eterna provocare” – MUZEUL NATIONAL AL HARTILOR SI CARTII VECHI BUCURESTI , Octombrie 2016
• Expoziție de grup – „Popas in Transilvania”, Galeria Labyrinth Martie 2016
• Expoziție de grup – organizata de Galeria Elite Prof Art la Crowne Plaza – Decembrie 2015, Februarie 2016
• Expoziție de grup – „Accente cromatice”, Galeria Labyrinth decembrie 2015
• Expoziție de grup – Amintiri din vacante organizata de Galeria Elite Prof Art la Crowne Plaza – Octombrie 2015
• Expoziție de grup – Tabăra de pictura Zeicani – Iunie 2015
• Expoziție de grup – Biblioteca ”Mihail Sadoveanu” – 1988
Prima expoziție personală din 29 august – 11 septembrie 2016, de la Cercul Militar Național, este un moment de referință, un bilanț dar și un nou început.
Lucrări în colecții particulare din România, Franța, SUA

Portret
Brâncuși
Ermioni

Biserica reformată Peșteana
Flori de câmp
Ascuns în iarbă

Copil
Brândușă
Margine de sat transilvan

Cetatea Râjnov

Vedere din valea Doftanei

Dealul bisericii

Solitudine

Iarnă în deltă

Peisaj în deltă

Irina-Margareta Nistor,
critic de film

Ce mi-a plăcut enorm a fost tabloul folosit pe afișul expoziției, extrem de serios, care mi-a adus aminte de un film al fraților Cohen, “Barton Fink”, ce te duce, fără să vrei, într-o lume extrem de misterioasă şi care nouă ne este foarte dragă. Tablourile lui sunt foarte frumoase, cred că dacă le-ați avea în casă v-ați simți mereu în vacanță. Am prins de la el multe subtilități, care mă însoțesc in expozițiile pe care le văd în lume.


Tudor Octavian,
scriitor şi critic de artă

În toată lumea, există o categorie tot mai largă de oameni care, trăind noi mai mult decât ne dau voie statisticile, ne căutam rostul. Unele profesiuni ne ţin până când murim. Când trece prin parcul Obor Nea Mitică instalatorul el este Nea Mitica. Când trece doctorul toată lumea spune ”sa trăiți, domnul doctor”. O seamă de oameni rămân cu statutul profesiunilor lor chiar daca nu le mai practică. Nici pictura nu mai este ce a fost când domnul Apreutesei făcea primele exerciții. Au apărut manuale de tipul cum sa devii chirurg în numai 12 lecții, cum să devii pictor în 30 de ședințe. Nu e nici o glumă, sunt pline librăriile. Pentru toate aceste categorii de oameni al căror cap refuză să se oprească şi să se limiteze doar la mici şi bere apar tot felul de compensații care se numesc cărți, pictură, muzică. Cu muzica e mai greu pentru că aceasta presupune alt ciclu de învățătură. Dar pictura este o îndeletnicire abordabilă. Vă propun să facem o diferență între autodidact şi amator. S-au înmulțit școlile particulare şi activitatea de autodidact. Amatorul este un om care din când în când se mai ocupă și cu artele. Autodidactul este un om care toată viața lui asta a vrut să facă, dar din mai multe motive nu s-a putut apropia decisiv de profesie. Când scapă, nu-l mai oprește nimeni. Asta face de dimineața până seara şi începe să se şi structureze genetic pe ideea că e pictor. Adică, şi aici este marea salvare, nu mai spune tot timpul ce a fost, spune ce este. Dorin Apreutesei nu mai spune ce a fost, ofiţer, un rost în structurile militare. Acum spune, sunt pictor.

◊◊◊

Corola de minuni a picturii

Corneliu V. Mihail

iunie 2016

Însoțit de boemul și bonomul camarad Valentin Leahu,- căruia nu-i mai apune vinul în călimară, recuperând, benedictin prin abstinență și evlavie am participat la două vernisaje de excepție, semnate Eugen Dornescu. De sorginte moldavă, Eugen Dornescu este mobilat cu toate atributele răzeșilor: tenacitate, bun simț, dorința de învingător. Apoi, mai vin anii de studii excepționale, fiind studentul și mândria maestrului Dan Hatmanu. Acesta a avut premoniția să-i anunțe un destin de excepție în pictură. În acest sens, stau mărturie nenumăratele expoziții din țară și străinătate, premiile dobândite și interesul colecționarilor particulari. Expozițiile de la Deva și Târgoviște au stârnit un interes deosebit, având cu toții revelația ineditului tematicii abordate. Pictura este unitară stilistic, de-o impecabilă acuratețe tehnică, gândită coerent, în pofida încărcăturilor simbolice. Cantonat în sfera umanului, pictorul glisează autoritar între conflicte și pace, exersând introspecții ce se doresc exhaustive. Artistul surprinde omul în ipostază eroică, o mână fermă sugerând destin de învingător! Evadând din ontologic spre transcedental, cu un penel filozofic, de data asta, Eugen Dornescu conturează Icari înălțători, puși la punct, totuși, pentru impertinența de a sfida regulile cerești. Omul cu vioara dorește să demonstreze că arta poate vibra și-n alte chei. Putem discuta și despre diviziunea minte-trup, trogloditism și înălțare spirituală, totul fiind slujit pictural de un maestru incontestabil. Blagian în opțiune livrescă, Eugen Dornescu traduce, pictural, propia revoluție cu lumea, fără să strivească corola de minuni!!
P.S. La Târgoviște, marele regizor și director de teatru, Mihai Ranin, a mon-
tat o simeză fabuloasă, amintind de cele de la Dalles. Cu o vagă emfază demiurgică,- coborâtor din Craii lui Mateiu, ori din Remeber,- maestrul Mc Ranin ne-a tratat voievodal în oaza numită teatru, creată de el într-o scenografie impresionantă. Departe de lumea hâdă, slută și mocirloasă a politicienilor, am trăit momente serafice, în melanjul aiuritor de culoare și gong.


◊◊◊

Expoziția Mircea Ignat

Sacrul ubicuu

Mihai Posada

14 Florar 2016,
Sibiu-pe-Cibin

Într-o zi de vineri, 13 (din luna lui Florar 2016), la ora 13, în răspărul oricărei superstiți legate de influența cifrelor, Mircea Ignat și-a vernisat cea de-a 33-a expoziție personală, găzduită de această dată în subsolurile Casei Hermes, aflată în Piața Mică și în administrarea Complexului Național Muzeal (C.N.M.) ASTRA din Sibiu. Profesor de sculptură la Liceul de Artă din localitate, Mircea Ignat expune, între 13 mai și 5 iunie 2016, 91 de lucrări de sculptură și de pictură, organizate într-un templu-labirint, după viziunea eului său artistic definit cândva de Alexandru C. Lungu drept „un mergător care pune semne“, aflat acum „în căutarea emergențelor sacrului ubicuu“. Așa cum ne-a obișnuit la precedentele sale expoziții, artistul complex Mircea Ignat folosește o tehnică particulară a exprimării în termeni plastici, preluați creator din filosofia de viață a Extremului Orient, a textelor veterotestamentare și din mitofolclorul românesc și european arhaic până la contemporan, în formule inedite de revelare a misterului existenței ontologice pe plan local (ce țin adică de încifrări ale
structurilor arhitectonice municipale), și universal. Picturile, mărturisește artistul însuși, alcătuiesc un soi de „scenografie pentru propriile sculpturi“.În fața unui numeros public, a vorbit în deschidere conf. univ. dr. Geanina Ionescu, expert restaurator și director al Centrului ASTRA pentru Patrimoniu, din cadrul C.N.M. ASTRA Sibiu, arătând că „Sacrul ubicuu, expoziția sculptorului Mircea Ignat, ne dezvăluie o serie de simboluri și semne la care a reflectat în decursul activității sale artistice“. Soția artistului, Marinela Drughe-Ignat, profesor de muzică la același liceu de arte, a încântat prezența cu o suită de piese interpretate la vioară. Despre expoziția lui Mircea Ignat se poate scrie mult. Pentru iubitorii de artă, imperios necesar este ca opera expusă de maestrul aflat, la 64 de ani, în plină fervoare a maturității sale creatoare, să fie văzută, în comunicare directă a spiritului privitorului cu lucrarea artistică și spiritul celui care a făurit-o. El a dăruit, cu prilejul vernisajului, câte un CD conținând imagini-catalog de expoziție însoțite de text, realizat cu ISBN și Copyright-ul artistului, de Editura „ASTRA Museum“ de la Sibiu. Ca un fapt divers, menționăm că retrospectiva Mircea Ignat se află în programul de vizitare liberă, în 21 mai, la „Noaptea Muzeelor“.

◊◊◊

Mihaela Ionescu

 

pictura 1
„M-am născut în Bucuresti, în anul 1974, pe data de 1 septembrie. De la vârsta de 4 ani m-am mutat cu familia în Sibiu, unde locuiesc și în prezent. Mama mea s-a ocupat de educația noastră ( a mea și a surorii mele ) în familie, fiind cadru didactic și, din copilărie am studiat vioara și pianul, apoi am continuat ca soprană în diferite coruri din Sibiu: Allegretto, Caedonia, Corul Mixt al Teologiei. În paralel cu Liceul Pedagogic frecventam orele de atelier-pictură alături de elevii Liceului de Artă, iar în cadrul Școlii Populare de Artă din Kassel, Germania am participat cu o deosebită plăcere la cursurile de modelaj (marionete) timp de 3 luni. A fost o experiență plăcută și interesantș să gust câte puțin din domeniul muzicii și a artei plastice, dar mereu am oscilat între acestea: încotro s-o apuc, ce să abordez în profunzime și ce să-mi rmâna ca hobby? Astfel, a trebuit să decid și, în anul 2001 am absolvit Facultatea de Arte Plastice, secția Conservare și Restaurare. În prezent am afacerea mea proprie în domeniul design interior, unde îmi desfășor activitatea artistică: design interior și pictură în cadrul proiectelor speciale.”
pictura 2

 

◊◊◊

Eugen Petri

Născut în 07.01.1958 – Sibiu. • Absolvent al Liceului de Arte Plastice – Sibiu, promoţia 1977
• Absolvent al Academiei de Arte – Bucureşti, secţia Sculptură, promoţia 1989, clasa Profesor Marin Iliescu
• Lucrează în diferite materiale (lemn, piatră – marmură, piatră artificială, bronz) sculptură mică,lucrări de artă monumentală, basoreliefuri, decoraţiuni diverse
• Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1991
Picture 12

 

◊◊◊

Luiza Patriciu

Nascută la 1 octombrie 1956- Răcari, Dâmboviţa
Absolventă a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”,
Membră a Uniunii Artistilor Plastici din România.
Picture 3

◊◊◊

AGRIES 2011 – Pepetuum Artis

Asociaţia condusă de Cătălin Rus, profesoarele Floare Pop şi Delia Rus, a întâmpinat o tabără de creaţie de o minunăţie Agrieşeană. Pe malul râului Agrieş, aproape de locul unde a intrat în viaţă marele scriitor Liviu Rebreanu. Aceşti frumoşi ai apropierii sufletului bistriţean au adunat o samă de tineri cu iubire de pictură sub aură Dumnezeiască. Daria Seuşan, Ionuţ Vişan, Bogdan Rodeanu, trei minunaţi contemplatori şi realizatori de pictură bisericească, aşa cum cerea evenimentul, şi-au pus culorile şi pensulele pe pânza şevaletelor şi au scris în culori sfinte o expoziţie pe simezele de la Târlişua, unde Părintele Timoftei a găsit întâmpinarea Domnului într-o expoziţie de mare căutare istorică, în casa domniei sale. Tablourile pe care le regăsiţi în această pagină sunt realizările tinerilor primiţi cu drag de oameni dragi de pe valea Agrieşului. Tabăra Perpetuum Artis a avut căutare de suflet şi la Centrul Judeţean de cultură Bistriţa.

Picture 22 Picture 23 Picture 24
Picture 25 Picture 37 Picture 26
Picture 31 Picture 30
Picture 28 Picture 27 Picture 29
Picture 35 Picture 36 Picture 34